„Trage-ți scaunul la marginea prăpastiei și-am să-ți spun o poveste.“

uneori cred că există un fel de conexiuni magice între lucruri, între oameni.

am intrat în librărie. Cărturești Cluj. după un descensus ad inferos (am coborât scările) am ajuns la raftul de poezie. pe trepte erau cactuși. absolut surprinzător pentru mine. am răsfoit câteva volume printre care și 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. habar nu am cum m-am abținut să nu mi-o cumpăr. asta s-a întâmplat în februarie.

acum câteva zile colegii mei mi-au dăruit acest volum de poezie. chiar nu știau că eu îmi doream volumul și nu le-am vorbit despre el. nici nu am colindat în ultimul timp librăriile ca să știm ce cărți vrem să ne luăm. dar, intuiția lor de comparatiști!

mi-a scris Iris (a scris despre, citiți) și îmi zice de volum. că mi-l aduce dacă vine la vară la Chișinău. cu Iris e o poveste teribil de lungă. nu e prima dată când ni se întâmplă coincidențe bizare și frumoase.

și, firește, poezie:

I want to...

Din ce am apucat să studiem din Humboldt la lingvistică, mi-a plăcut partea despre actul lingvistic ca act de creație inedit și singular, "imaginația creatoare", fiindcă într-adevăr actul vorbirii e unic. Mi-am adus aminte de aceasta, pentru că eram obosită și voiam să dorm. Astfel, aveam în cap cuvântul somn. I-am zis colegei mele: I want to snow. Și mi s-a părut fascinantă asocierea dintre snow și somn.
Și mi-am mai reamintit o frază celebră din Humboldt: Eu fără tu e o pură neființă/ un pur neant. Nu, nu e despre dragoste.

accelerări & retrospectiva anului 2015

     Majoritatea se plâng în stânga și-n dreapta că totul trece prea repede. Graba, viteza, devin noii zei punitivi ai umanității. Dar, uneori, pur și simplu noi suntem cei care accelerăm lucrurile. Am observat tendința oamenilor de a trimite mesaje de felicitare de sărbători, cu o zi sau două înainte de ziua propriu-zisă. Nu prea pot pricepe asta. Dacă azi e 30 parcă nu-mi vine a zice La Mulți Ani. Și mai zicem că nu prea simțim sărbătorile. Normal că nu le mai simțim dacă tot înghesuim și amestecăm cifrele în calendar. Dacă ne zicem cuvinte frumoase mai devreme, nu păcălim sfârșitul. 
     Ziceam de retrospectiva anului 2015?  Acest poem de Mircea Cărtărescu: Ce am înțeles trăind - Viața trece. 

Dor, intraductibilul dor

     Mi-aduc aminte că eram prin clasa a șasea sau a șaptea când profesoara de română ne-a citit un pasaj din Noica despre dor. L-am înțeles și nu l-am înțeles atunci, dar știu că m-a fascinat în ambiguitatea sa. Apoi îmi inventam eu definiții despre dor. Inversând literele, dorul era pentru mine rod, al suferinței. 
     Jeanne îmi zice să-i traduc în română: I miss you. Instantaneu, îmi vine în minte: Mi-e dor de tine. Și încerc să-i explic că e mai mult decât atât. Ea îmi zice că în portugheză dor = durere. Ceea ce-mi confirmă forța acestui cuvânt și intuiția mea despre dor. 
Cert este că acum nu-l mai percep în termeni abstracți. Dorul își confirmă forța la propriu. Și poate din cauza distanței, abia acum înțeleg fraza lui Salinger, care o vreme mi-a dat bătăi de cap: Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți. 
     Dar să nu mă mai lungesc. Simt că limbajul mă depășește. Și-o ultimă formulă în portugheză, echivalent a faptului de a-ți fi dor: Eu sinto saudades de você.

Life is Trying to be Life

     După o zi teribilă, exceptând  filmul Waiting for Godot, văzut la facultate, deși și el amplificându-mi absurditatea acestei zile (să nu zic acestei vieți) o pană a reușit să mă resusciteze. Da, o pană, made my day, cum s-ar zice, oricât de bizar ar suna. Răsfoind o antologie de poeme de Ted Hughes am găsit o pană. Cred că e cel mai ingenios semn de carte pe care l-am văzut vreodată, în cazul în care este unul. Pana aceasta are atâta  eleganță și mi se pare că e singurul lucru viu din camera mea. Mai vie decât mine. Mă mai întreb dacă a fost pusă intenționat în carte. Iar titlul poemului, Life is Trying to be Life, e mai mult decât potrivit. 
     În acest context mi-am adus aminte cum anul trecut am scris pe niște foițe versuri și le lăsam în cărțile pe care le luam de la bilbliotecă. În speranța că le va găsi cineva și le va citi. Poate. Apoi, cele care mi-au rămas le-am aruncat. În una din zile m-a prins ploaia. Mi-a udat rucsacul, iar cerneala s-a împrăștiat pe ele. 

     Iar la final, un vers: As I lie under it/ In a brown leaf nostalgia. 

dragostea & drogurile & traducerile

Împreună cu colega mea de apartament, când nu știm unele cuvinte încercăm să explicăm în fel și chip ce vrem să spunem. Prin toate limbile existente și inexistente posibile. Deseori încercăm să traducem jocuri de cuvinte.
Azi îi ziceam că ”love” în română e ”dragoste”. Iar reacția ei imediată:
- Like drugs?
- No, no, no...
- But love is like a drug!
 Apoi mi-am adus aminte de jocul de cuvinte pe care-l știu de la Diana Frumosu: dragostea = drag + o stea. Am încercat să-i explic și asta. Dar cum să traduc cu fidelitate sensul/ forma/ imaginea cuvintelor? Mi-am adus aminte de o idee pe care o spunea undeva Herta Muller. Că limba maternă e ca propria piele. Și iarăși anxietatea vizavi de traduceri. Și iarăși obsesia pentru sensul cuvintelor și receptarea de către celălalt.
Cu toate acestea, întâlnirea limbajelor produce miracole.

căratul obiectelor de pe un meridian pe altul

     Înțeleg când devin obsedată de anumite obiecte când mă trezesc deodată cu ele în cameră oriunde nu m-aș duce. Viciul ăsta de a le poseda, pentru că îmi fac bine psihic, probabil, l-am remarcat când citeam în camera mea, în nopțile de demult, cu  liniștile și himerele mele. Țin minte că aveam un loc preferat, îmi aprindeam lampa preferată și citeam. Când făceam pauze examinam cu atenție obiectele din cameră, cum cade lumina pe ele. Într-o seară mă gândeam că dacă s-ar întâmpla ceva grav ce aș salva din camera mea? Globul. Da, globul, pe care mi l-a dăruit tata cu ani buni în urmă, pe care l-am tot învârtit de la est la vest și de la vest la est. Globul datorită căruia am copiat zeci de pagini din enciclopedii. Globul din cauza căruia mă certam întotdeauna cu toții copiii care veneau la mine și-l luau drept minge.
     Apoi se face că am crescut mare. Că m-am trezit la Cluj. Cu cărțile mele, cu hărțile mele, cu cactușii mei. Dar ce chin căratul acestora. Cărți pe care nu le-am deschis niciodată acolo. Și dacă sunt prea multe pe raft riști să mori din cauza lor. Colega mea știe de ce. Dimineața aia aparent liniștită când deodată cade dulapul cu cărți.
     De ce povestesc toate acestea? Fiindcă se zice că dacă scrii te eliberezi. Un fel de autoanaliză. Poate mă vindec de atașamentul față de lucruri. Dar, mai exact, fiindcă trebuie să recunosc ceva. Azi dimineață am conștientizat că am în cameră un glob și un cactus. Și sunt abia câteva zile de când mă aflu într-un loc nou. 

bac & 10101010

     N-o să insist prea mult pe ce reprezintă bac-ul, pe cât de important este sau nu etc. Cred că s-a vorbit suficient.Vreau doar să ating un anumit aspect care mă enervează la culme.

     De când au început (micile - marile) reforme în domeniul învățământului, îndeosebi restricțiile impuse la bacalaureat, care mi se par corecte și firești și deloc stresante, când un elev ia nota zece la toate materiile se face mare tam-tam. Mi se pare extraordinar că liceanul respectiv a luat zece. Îl respect foarte mult și vreau să cunosc astfel de oameni, însă nu sunt deloc de acord cu presa care face un mare eveniment din asta. Întotdeauna sunt prezentate extremele. Sau rezultatele cele mai rele, sau cele mai bune. Pe cât de extraordinar, pe atât de firesc este să se ia zece la bac. Or, nu e o competiție internațională. E un examen gândit să fie promovat de către toți elevii. 

     De parcă R. Moldova ar avea doar doi sau trei copii deștepți. Cunosc o mulțime de tineri foarte buni, care ar putea da aceleași interviuri și s-ar putea vorbi la fel de frumos despre ei. Și nu mă gândesc, că vai doamne, ar fi o discriminare pentru ceilalți. Sunt sigură că pe un tânăr care gândește nu-l prea deranjează apariția lui la știri. Oare nu e o rușine pentru noi, pentru liceele care se pretind foarte bune, oferind cică învățământ de înaltă calitate să dea doar trei elevi cu zece pe linie?! Din atâția mii de elevi?!

     Cred că astfel de performanțe ar trebui tratate ca atare, ca un succes firesc al sistemului de învățământ. Iar asta nu înseamnă indiferență. Evident, ar fi frumos ca acești tineri să fie remunerați, după efortul depus. 

     Aici se oprește revolta mea. Nu cred că vreau să mai dezvolt subiectul. Nu vreau să acord prea mare importanță unor lucruri care ar trebui să reprezinte o parte firească a societății.

     Încă mai sper, cu naivitate, în autenticitatea inteligențelor, în egalitatea acestora. 

     

Linia de start, un fel de a ne identifica

         Câteodată urmăresc gesturile oamenilor. Din mișcările acestea mărunte observ cât de egoistă și cât de ipocrită este natura umană.
        De exemplu, nu am înțeles niciodată de ce majoritatea la educația fizică depășesc linia, înainte de a se da startul. Da, noi, fetele mai trișam câteodată când trebuia să primim notă. Orice secundă conta atunci. Deși nu e deloc o scuză. În acest sens nu pot să nu-mi exprim admirația pentru antrenorul meu de tenis pentru exigența sa, datorită căreia am învățat că sportul nu e doar competiție. Dar nu înțeleg de ce la o simplă oră de sport, trebuie să fii atât de ipocrit și să calci linia aceea albă, să-ți lași acolo amprenta ta de supererou? Ce câștigi prin asta? Pur și simplu trebuie să alergi și s-o faci cât de bine poți tu. Oare acest gest nu e de la început un act de lașitate și de frică? 
          Nu știu, mie nu-mi pasă dacă colegul meu de alături o să alerge mai repede decât mine sau dacă nu o să mă încadrez în timpul stabilit. Fac ce pot eu. Fac cât sunt eu.

egoismul & cărțile & vindecarea

      Nimeni nu se atinge de cărți fără acordul meu. Aceasta este una dintre cele mai stricte reguli în camera mea. Altfel, sunt un executor. Celor care le permit să se desfete (întocmai! acesta e verbul potrivit) sunt niște privilegiați, fiindcă le încredințez o parte din intimitatea mea. Comportamentul meu e și o formă de egoism. Însă, am învățat un lucru esențial în ultimul timp. Cărțile trebuie să circule. Trebuie citite, împrumutate, dăruite. Eu sunt încântată când împrumut cărți de la ceilalți, prin urmare, de ce i-aș priva de această plăcere pe potențialii cititori? Important e ca acești cititori să aibă bunul simț să le returneze. Or, o carte e și o valoare, dar și o investiție. Evident, valoarea culturală e net superioară valorii financiare (zgârâie rău alăturarea acestor doi termeni), însă nu putem exclude nici acest aspect. 
     Lucrul minunat de a împrumtua cărți l-am învățat de la colega mea de facultate, Alexandra. Când am ajuns prima oară la Cluj, toată dezorientarea de început a fost acoperită de brațul de cărți cu care am intrat în cameră. Poezie contemporană. Autori de care auzisem și citisem câte ceva din ei, dar volumele cărora nu ajunseră în mâinile mele. Ce fericire! Și fără să ne cunoaștem atât de bine, A mi-a împurmutat pur și simplu cărți. Fără limită de timp sau obiecții. Așa a început o prietenie frumoasă. Între oameni, între cărți. Acum adoptăm unii de la alții cărți. Câteodată râdem și zicem că probabil am citit clandestin mai multe cărți sugerate sau  împrumutate unii de la alții decât cele necesare  pentru cursuri. Și e formidabil, pentru că descoperim texte cu adevărat bune, stiluri care te prind, autori care devin preferați.
     De exemplu, abia acum am citit Faulkner și Capote și recunosc că sunt geniali (conform gustului meu estetic, preferințelor mele literare), devansând alte lecturi personale. 
    Mai e un farmec în a împrumuta cărți. Întîlnirea cu celălalt, ori, orice dialog viu produce un miracol. Și nu e necesar să vorbești ore în șir cu celălalt. Am avut experiențe când am împrumutat o carte cuiva pe care îl cunoașteam foarte puțin. Ne-am salutat, i-am dat cartea, a citi-o, mi-a returnat-o, mi-a mulțumit, am întrebat dacă i-a plăcut, a zis că da, se prea poate să nu-i fi plăcut, dar ce mai contează, am simțit că a existat o complicitate între noi. 
   Sau, îmi aduc aminte când eram în clasa a șasea sau în a șaptea, profesoara de limba română mi-a împrumutat  Cineva cu care să fugi de acasă de David Grossman, o carte care atunci îmi plăcuse foarte mult și care la acea vârstă a fost oarecum revoluționară pentru traiectoria lecturilor mele ulterioare. Țin minte și acum unele imagini, stări sau fragmente din roman. Poate dacă o luam de la bibliotecă nu ar fi avut același efect. Dar, recomandându-mi-o cineva, aveam un orizont de așteptare de care atârna suspansul. 
    De aceea contează interacțiunea dintre oameni. Te fac să fii conștient de un anumit lucru într-un anumit moment. Eu acum sunt dispusă să dărui și să împrumut cărți. Așa. Pur și simplu. Să dărui și să împrumut cărți. 
    Cărțile câteodată produc revelații și transformări și egoism. Însă, un alt fel de egoism. Molipsitor și benefic în același timp. E mai bine și mai util să fii contaminat de cultură, nu? 
    
   

Morții nu au zi de naștere

     Unul dintre lucrurile pentru care am vrut să vin acasă era gândul că voi merge la cimitir, pentru că e ziua bunelului. Însă, m-am gândit cât de absurd este acest motiv, cât de revoltător! De ce întotdeauan zicem că omul ăsta ar fi împlinit n ani, ori azi face n ani? Mi se pare un nonsens să mai gândim și să mai credem astfel despre morți. E o contabilitate înșelătoare. Odată ce ai murit, nu mai adaugi ani. Rămâi la aceeași vârstă. Fie zece, douăzeci sau șaizeci. 

   Da, trebuie să ne amintim de ei, să-i cinstim, dar nu trebuie să cădem în iluzia și nostalgia  unei continuități.

  Totuși, eu voi merge la mortul meu cel mai drag. Și vom sta la povești. Pentru că, în fond, ne asemănăm. Întotdeauna visători. Întotdeauna utopici. 

(ne)fericiții

  În ultimul timp am flecărit vrute și nevrute cu diverși oameni, de la apropiați la străini. Însă, de la un timp toată această tărășenie de cuvinte te obosesc, plictisesc, exasperează, chiar. Am avut norocul să mă scoată din această stare C. Nu am vorbit mai bine de jumate de an și la reîntâlnire am avut o discuție-mitralieră. C a uitat să-mi povestească despre Marea Nordului, despre Francois, dar mi-a vorbit despre alte lucruri la fel de esențiale pentru mine ca să mă scoată din amorțeală. Câteodată e necesar să-ți muști un deget ca să te asiguri că trăiești, or, o conversație consistentă are același efect. 
  Ei bine, nu voi desfășura dialogul aici și nici vreo sinteză a lui, ci mai curând o idee, care trebuia să prindă contur într-o bună zi, chiar dacă și în momentul de față e destul de vagă. 
  Nu mă consider un om fericit sau nefericit. Stările astea alternează. Mai degrabă cred că sunt un om al îndoielilor și instabilității. Mă îndoiesc și de cele mai mărunte și nesemnificative lucruri. Însă altceva mă preocupă. Fanatismul celor care au tendința să se considere fericiți sau nefericiți la modul imperativ. Fericiții sunt de cele mai multe ori patetici și nu fac mare tam tam și cred că ăsta e modul cel mai corect de a trăi. Fericiții îi încurajează și pe alții să adopte optimismul. De cealaltă parte, nefericiții cred că ei înțeleg ,,adevărata existență”. Fac din asta un cult. Își inventează suferințe, depresii și se cred privilegiați, se cred nebuni autentici. Bănuiesc că în sinea lor au vreun model din istorie pe care-l jinduiesc frenetic. Ei nu sunt atât de generoși cu ceilalți. Nu-și împart nefericirea, considerându-se unici, aleși.  Și mi se pare că se creează o atmosferă generală de confuzie, cum că într-adevăr modul ăsta nefericit de a trăi, de a te sacrifica, este cel adevărat și din cauza aceasta mulți înclină să adopte acest stil. Nu cred că a suferi e mai cool, că a suferi te face mai poet, că te face mai interesant. Mulți dintre noi nu au avut parte de o suferință de-adevăratelea. Mulți o simulează și ea se transformă în ridicol, ei se transformă în ridicoli.
   Evident, sunt și cazuri autentice. Împotriva lor nu am nimic. Ba chiar îi admir. Am cunoscut puțini oameni dubioși care i-aș putea ,,suspecta” de dezechilibre. Țin minte un astfel de om pe care l-am cunoscut cu vreo patru ani în urmă, dar nu am presupus nimic. Nu prea schimbam vorbe. Am aflat mult mai târziu că a stat doi ani închis în casă. Dacă aș avea ocazia să-l revăd, poate aș îndrăzni să-l întreb câte ceva. Aș simți că vorbesc cu un om cât de cât sincer și ne/fericit.

Despre vină, alb și mortul cel mai drag dintre morți

  Sunt câteva lucruri cu adevărat importante la care nu aș renunța niciodată și în care cred. Cum ar fi natura. Pentru că natura oferă senzații, stări.
  Obișnuiesc des să merg pe deal, îndeosebi acum. Prind niște apusuri extraordinare. Or, pe drum, când vreau să fac abstracție de oameni, când vreau să mă simt eliberată, îmi focusez atenția admirând cerul, pomii. E un fel de pregătire înainte de a începe activitatea propriu-zisă. Mai am norocul spre liceu să am propriul meu drum, în caz de urgență când sunt în întârziere. E o scurtătură, însă un adevărat paradis. O oază verde între două pante abrupte, cu câteva cărări care întretaie valea. De multe ori mă duc intenționat pe acest drum, cumva periculos, cumva misterios. Și e mai bine. De mii de ori mai bine.
  Ziceam că-mi place să admir natura. Să mă așez jos, sau să mă opresc într-un punct, sau să mă învârt până amețesc. Zilele astea m-am bucurat de florile de cais. Frumusețea florilor albe. Un alb pur, inocent, dar în același timp nevrotic. E prima oară când eu am resimțit vină. Vina că admir florile.Vina că văd albul. Vina că simt. Mă simt vinovată în fața tuturor morților. Cei care au meritat să moară și nu văd florile de cais. Cei care au murit pe nedrept și nu văd florile de cais. 
  Cred că abia acum înțeleg cartea de poezie Frânghia înflorită a lui Radu Vancu despre morții noștri dragi. Zilele astea am recitit-o cap-coadă și am găsit-o cu adevărat emoționantă, iar emoționant nu implică idei și imagini  dulci, dimpotrivă. Cuvinte care m-a făcut conștientă de recenta experiență dură și tăioasă. Și m-am convins că poezia poate ajuta să-ți atenueze, să-ți mângâie dezastrele, nu doar cele interioare și paranoice  frecvente fiecăruia dintre noi la un moment dat, ci și experiențele reale, palpabile, exterioare, nedorite. 
   Poate nu ar trebui să mă simt vinovată. Lumea se întâmplă și n-ai de ales, zic cei din Lună amară. Mi-ar plăcea ca și ,,mortul meu drag” să-mi spună cum o face mortul lui Vancu: Va veni o vreme când mă va înduioșa/capriciul de a fi fost viu. Când mă va amuza/naivitatea de a nu refuza sfoara de rafie/pe care tu ai refuzat-o. Când voi înțelege/că am trăit totul închis într-un cadavru. Dar ,,mortul meu drag, cel mai iubit dintre morți,/când te lasă inima să-l visezi, nu-mi spune nimic. De parcă mi-ar amplifica vina. 

Cutia cu frustrări

  E prima oară când simt frustrare și când  am simțit iarna atât de deprimantă. Mă bucur c-am ieșit din iarnă, dar sunt nemulțumită de cicatricile lăsate. Ultimul an de liceu și mă întreb cu ce ies din sistem. Doisprezece ani nu au însemnat doar mizerie. Au fost destul de multe lucruri bune și utile, dar tot simt că ies oarecum dezorientată. Vise am, idei am, cunoștințe am, aspirații am, putere am, ambiție am, dar până într-un anumit punct, când dai cu capul în nedreptăți și în capcaitatea sistemului de a-ți demonstra că nu vor fi materializate aspirațiile tale. 

  Mă simt ca o cutie în care îndeși cu forța haine. Ele nu încap, dar le înghesui, le strivești cu pumnii. Ele se șifonează. Cam asta e și cu mine. Am înghesuit atâtea informații în mine, încât toate s-au amestecat și și-au diminuat importanța. Jumătăți, bucăți, fărâme de lucruri. Ele nu sunt într-atât de inutile, doar că nu vizează domeniul meu de interes. Unele le-am băgat forțat și s-au uzat, s-au destrămat. În loc să însușesc calitativ un subiect care mă interesează, am însușit fărâmituri, pe care nu o să le folosesc niciodată. Admit cunoștințele generale, dar mână-n mână cu studiul aprofundat a unei  materii, fiindcă nu vreau să ies un om mutilat cu o diplomă de absolvire la fel de infirmă. 

  Simt frustrare și furie. Puteam să cunosc și să învăț atâtea lucruri esențiale care mă interesează, ulterior să le aplic. Însă stau și lupt inutil să scot din cutie hainele frumos așezate. Și mă enervez că sunt boțite, amestecate. Mă enervez că nu pot recupera timpul pierdut. Pot doar să-mi elaborez strategii eficiente pentru viitor, dar mă enervează și gândul acestor strategii minuțios elaborate și utopice. Poate ar trebui să încep să fac ce-mi place. Aici, acum. Iar asta nu înseamnă nesupunere, rebeliune. Nu înseamnă să înoți împotriva curentului, ci să-ți regăsești adevărata persoană în care ți-ar plăcea să trăiești. Să simți că ești tu cel adevărat. Să știi că ai  un motiv real pentru care să vrei să te culci seara ca să te trezești dimineața. 

Final destination

  Îmi place finalul de an, fiindcă nu se mai reîntoarce niciodată. Îmi place să savurez aceste momente de moarte lentă, de stingere, pe care nu mi le voi reaminti niciodată cu claritate și pentru care nu depun niciun efort ca să mi le reamintesc. Nu sunt omul retrospectivelor. 
  Toți aleargă buimăciți, cumpără cadouri, zâmbesc exagerat, privesc filme de Crăciun. Mă obosesc atât de mult toate astea, doar privindu-le, încât nu mai simt adevărata magie. Mă resemnez. Fixez un punct cu privirea și mă gândesc cât de grațios se prăbușește 2013, câtă lipsă de sens în această larmă falsă a oamenilor și cât de repede ne apropiem de descompunere. 
  Mai admir frenezia felicitărilor. Nu știu cum se face că toți sunt extrem de fericiți în ultima zi din an, cică merită fericirea, de parcă nu o pot merita și în timpul anului. Cei care se cunosc sau nu se cunosc își scriu ,, la mulți ani” ,,călduroși” cât efectul unei bombe atomice. Unui nici nu mai citesc întreg mesajul, înapoind un ,,mulțumesc” rahitic. Evident, sunt și oameni care trimit mesaje sincere și cred în ceea ce spun. Pentru ei, am toată considerația. 
   Majoritatea își fac t(o)t(a)l(u)rile. Pe foițe, pe pagini word kilometrice, în agendă, în telefon, pe bloguri, în reviste glamour. E bine că oamenii vor să devină mai buni, să persevereze, se analizează, doar că invazia de (re)sentimente afișate public devine în cele mai multe cazuri exagerată și artificială. Mă gândeam că simt un fel de repulsie față de acestea, pentru că eu sunt o lenoasă invincibilă și o uitucă de marcă, încât nu mai duc niciodată la bun sfârșit retrospectiva anului, și e un fel de frustrare, dar după ce am tot dat de câteva liste din astea, mi-am dat seama că frustrarea mea nu e reală. Toate aceste realizări, linii trase la final de an par niște testamente lăsate nepoților, care oricum nu le vor citi, pentru că le vor considera demodate. Toată larma, darurile, urările, totalizările, seamănă cu niște acte înainte de o sinucidere. Parcă vom muri și e momentul să ne încheiem tranzacțiile materiale sau afective.
  Îmi plac sărbătorile doar pentru că dorm cât vreau, citesc ce vreau, mă duc pe deal, joc tenis, uit mulți oameni pe care-i întâlnesc în zilele obișnuite și nu trebuie să-i salut sau să vorbesc cu ei dintr-o politețe parazitară. 
  Dar ca să nu par prea extremistă nu o să vă spun 13 lucruri pe care le-am realizat în 2013, ci dacă mi-aș face rapid o analiză, tot ce mi s-a întâmplat s-a situat între foarte bine și foarte rău. Am avut parte și de declin și de apogeu. Ambele utile în aceeași măsură. 
  Până la urmă, existența își face de cap după bunul plac. Și dacă toți își pun dorințe, ar trebui să îndrăznesc și eu. Doar că niciodată nu știu ce-mi doresc. Puțină beatitudine, puțină fatalitate?!
   Sau poate e mai bine să ne urăm acum ,,la mulți ani”, fiindcă pe urmă vor rămâne doar ,,la mai mu(l)ți ani”! 

Conexiuni și doruri

 Câteodată mi se pare că în univers există o conexiune între oameni. Există niște particule care-i face compatibili, îi unesc, cum îmi povestea cineva. Sau se mai zice să ai grijă ce îți dorești, fiindcă se poate întâmpla, deși această afirmație nu mi se pare un argument forte, percepând-o ca pe o slăbiciune ieftină pentru visătorii melancolici, lipsiți de vitalitate. 
  M-am gândit zilele astea la Cristina, la cât de dor mi-e de dialogurile noastre nebune, întrerupte la jumătăți de idei, de alte idei, apoi revenind la ele, apoi iarăși deraind. Și spre bucuria mea, C îmi lasă un mesaj cum că vine acasă, apoi zboară la propriu în Belgia. Ce se poate întâmpla mai bun decât atât!
  Zilele astea am lăsat niște mesaje unor oameni dragi mie. Trebuia să-i las un mail lui Cornel. C e omul care din cauza unui vers și unei fete a început să confecționeze cocori din hârtie. Trebuia să ajungă la o mie. Eu nu-l credeam, dar când am văzut sutele de cocori, pe bune, am rămas impresionată de voința sa. Din păcate idila s-a dispersat și cocorii nu și-au mai luat zborul. Am visat că i-am scris un mail, dar nu o făcusem. Și hop, sâmbătă mă sună C. Nu am răspuns, fiindcă nu aveam telefonul lângă mine. Să-i zic că aș fi vrut să-i las un mail, dar mi-a luat-o înainte, nu știu dacă m-ar crede. 
   Ce mai, poate că există o conexiune secretă între oameni. Și mai există și dorul. Dar și oamenii potriviți care-l merită. 

Pe drum

  Pe drum.  Nu, nu e despre Kerouac. E despre mine. Îmi plac drumurile. Oricare. Important e să merg. Îmi place să merg mult. Câteodată sunt atentă la ce văd în jur, dar cel mai des sunt foarte neatentă. Sunt obiective pe lângă care am trecut de ani de zile și nu le-am observat; de exemplu anul trecut am descoperit împreună cu Toia, prietena mea cea mai bună, un copac foarte artistic în drum spre liceu. Alteori fixez insistent oamenii cu privirea. E amuzant. Alteori nici nu văd, nici nu aud. S-a mai întâmplat din cauza absenței să mă atingă un taxi. Era vina mea, tre să recunosc. Am fost trimisă la origini și chestia asta pe moment m-a enervat, dar apoi am mers la fel de calmă și de absentă.

  Îmi plac drumurile pentru că văd de toate. Azi dimineață am văzut o fetiță care mi-a zâmbit. O văd deja de mai multe dimineți și de fiecare dată ne zâmbim reciproc. E un mod de a comunica. Astăzi, când m-am reîntors de la ore am văzut-o cu bicicleta. Am vorbit. Tot dimineața, la câțiva metri de fetiță erau două bătrâne. Una dintre ele plângea. De aceea iubesc drumurile, fiindcă îți pun în față oameni, evenimente și emoții neașteptate. Fiindcă îți prezintă povești. Zilnic pe lângă tine trec povești. Nu le cunoști, iar ăsta e farmecul. Câteodată fac presupuneri despre anumiți oameni. E un exercițiu interesant și bizar. 

  Drumul meu preferat este acela pe care mă duc pe deal. Este cel mai îndrăgit mie. E drumul pe care ador să merg singură sau cu cei mai apropiați oameni mie. Deasemea prefer să merg singură în drum spre liceu. Mă rog în fiecare dimineață să nu mă întâlnesc cu nimeni. Pentru mine dimineața e cel mai bun moment din zi și până a intra în haosul orelor prefer să am câteva minute liniștite. Să nu vorbesc. Să nu văd. Să nu aud. Dimineața e un fel de stare de inconștiință. Ideal e să mai fie și ceață. Ceața are ceva mistic în ea și-mi oferă echilibrul de care am nevoie.
  Oricare nu ar fi circumstanțele mersul pe jos e un răsfăț. Mie îmi plac oamenii care iubesc să meargă. Mult. Inconștient. 

Elogiu ochilor albaștri

  Sâmbătă. Mi-am pus rucsacul în spate. Am deconectat naibii telefonul. Am renunțat și la ceasul de mână. Cineva mi-a dăruit o ciocolată. Eu ador ciocolata. E slăbiciunea mea. Oricine mă poate corupe cu ciocolată. Am pornit la drum. Aproxiamativ 20 de km cu autobuzul. Apoi cam 7-8 km pe jos. Teribil de frumos. Cea mai senină zi pentru mine din ultima lună. Nu-mi place să descriu ceea ce am văzut, fiindcă nu-mi reușește niciodată. Simțirea nu echivalează cuvintele. Dar scopul meu era să povestesc despre un element pe care l-am văzut. Ochi. Albaștri. Grozavi. Teribil de tulburători. Un copil cu ochi albaștri. Cu o privire adâncă, transparentă, pură. Cred că sunt cei mai frumoși ochi albaștri pe care i-am văzut vreodată. Copilul e în clasa a treia. L-am văzut ultima oară când avea cinci ani și nu înțelegea de ce tatăl său nu se joacă cu mingea. Nu se juca pentru că era mort. Iar copilul era singurul care nu înțelegea asta. Acum, când l-am reîntâlnit m-am bucurat să-l văd atât de luminos și simpatic. Mi-ar plăcea să-l revăd peste câțiva ani, în pragul tinereții. Sunt sigură că ochii ăia superbi vor străluci a indecență. Acea indecență specifică tinereții, dar care ascunde în același timp inocență și inofensivitate. Eu întotdeauna am adorat ochii verzi. Am făcut un cult din ochii verzi, dar acum trebuie să recunosc că pot face o pasiune și pentru cei albaștri, chiar dacă eu am ochi cafenii (teribil de frumoși :)) ). Și mi-aș dori un copil cu ochi albaștri. Un albastru naiv, adânc, tulburător, dement. 

Frica

  Fiecare își are propriile frici. Frica mea cea mai mare este de mine însumi. Deseori merg pe stradă și mă apucă o furie nebună. Vreau să lovesc pe cineva. Să mă opresc. Să țip. Să urlu. Mult. Tare. Prelung. Disperat. Alteori când mă aflu în sala de clasă, când ni se predă lecția și e liniște mi-e frică să nu fac gesturi necugetate. Îmi imaginez cum mă ridic în picioare și încep a zbiera. Sau cum arunc harta de pe perete. Sau cum înjur. Sau cum îmi zgârâi fața. Mă forțez să mă abțin, să nu mă demasc. E al naibii de chinuitor. Mă oblig să-mi focusez atenția pe altceva. Simt o stare de încordare psihologică, de tensiune. 
  Mi-e frică de cuțite. Trece un fior prin minte și atunci când mă gândesc la ele. Întotdeauna mi se pare că pot ieși de sub control și îl pot înfige în mine. Mi se pare normal să fac asta, pentru că până la urmă e vindecabil. Mă oprește doar gândul că o să dureze timp pentru tratare, că o să fie dureros, iar eu nu pot sacrifica acum timp, fiindcă mai târziu nu o să am chef să recuperez eventuale obligații. Și mai poate fi costisitor, iar eu am nevoie de bani în alte scopuri. De aceea urăsc să tai pâine, să tai roșii pentru salată. De exemplu untul pe pâine mi-l pun cu lingurița. Când tre să pun mâna pe un cuțit e ca și cum aș avea intenția să pun în priză două chibirte umede, stând în impasul de a alege, să da, să nu , să da, să nu. Mă gândesc că asta mi se trage de când eram mică. Am încercat să tai odată ciocolată, iar cuțitul mi-a alunecat prin carne, până la os, în degetul mare. Era zimțat. 
   Nu suport să văd nici tufele de trandafiri. Îmi imaginez cum strâng în mâini tulpinele cu spini. Anticipez în minte disconfortul și devin nervoasă. Cactușii îi admit. Sunt printre florile mele preferate, deși și în fața lor am câteodată impulsul bolnav de a-mi imagina cum mușc din ei. 
  De înălțime nu mi-e frică. De reacția mea și gândurile care îmi vin când mă aflu la înălțime mi-e frică. Anul ăsta când am urcat seara pe o corabie veche îmi imaginam cum pot sări în apă. E simplu. Pur și simplu sari. Fără motiv. Nu-ți trebuie un motiv ca să sari în apă. Doar că realizezi că poți să te îneci și asta te ține oarecum pe loc, dar în același timp îți zici ce-ar fi dacă încerci. În astfel de cazuri e bine dacă ai prieteni prin preajmă. Vorbești cu ei și te detașezi de gânduri. Dar capcana persistă. Vrei să sari. Pur și simplu vrei să sari. Îți creezi un adevărat scenariu. Nu știu cum să explic concret senzația. Nu e disperare. Poate e inconștiință. Poate și alții au simțit asta. Poate unii înțeleg.
  În concluzie, un vers de I. Fruntașu: Să-ți ieși din minți cum ai ieși afară. 
  Să îmi, să îți, să ne.

despre nuferi & despre a te declara ateu nu e la modă

  În ultimul timp mi se întâmplă des să  visez cum citesc din cărți. În vis cuvintele îmi apar cu claritate și precizie, dar când mă trezesc uit totul. Ultima oară am visat cum citeam o propoziție care suna așa: Nufărul e cea mai rațională floare. Cuvintele parcă erau în germană, dar sensul mi se perinda în română. Dacă ipoteza cum că visele condensează  trăiri și amintiri din trecut mă pot gândi la cartea Hertei Muller, Regele se-nclină și ucide, citită dealtfel cu mult timp în urmă, care m-a influențat într-un fel sau altul. Printre pasajele care mi-au plăcut cel mai mult erau acelea despre diferențele de traducere dintr-o limbă în alta, semnificația sau sonoritatea unor cuvinte în română și în germană, limba  în care gândea autoarea, diferențele și deplasările de sens ale cuvintelor. Mai era un pasaj despre crin. În germană este la feminin, pe când în română la masculin, ceea ce creează la un moment dat confuzie când cunoști ambele feluri de a privi lucrurile. Poate asta e una din influențele mele sedimentate în subconștient care au generat visul, deși mai am câteva ipoteze care deocamdată le păstrez pentru mine. Până la urmă e construcitv să visezi nuferi, fiindcă am fost curioasă să aflu simbolistica nufărului. Pe scurt, nufărul nu e un simbol al rațiunii, ba din contra, e simbol al forței de creație, al purității, al longevității, gloriei, nemuririi, liniștii sufletești. Are o simbolistică variată, iar fiecare mitologie își prezintă propriile interpretări.

   Pentru mine religia e neutră. Nu mă declar nici adeptă a unei confesiuni, nici ateu convins. Nu simt nicio exaltare s-o studiez. Admit doar să am câteva cunoștințe generale. Ceea ce m-a făcut să deschid acest subiect e susceptibilitatea mea la auzul tot mai des al tinerilor (accentuez, al tinerilor) că sunt atei. E în regulă. Fiecare crede în ce vrea. Declară ce vrea. Dar mi se pare stupid să declari ferm că ești ateu și să arunci cu argumente, care nu îmbracă decât mantia unor sofisme infantile. În ochii unui neinițiat poți părea oarecum superior și inteligent, poate și de temut,  dar în ochii unui om care cât de cât gândește poți apărea îmbrăcat în vanitate.  Cred că a te declara ateu nu e la modă. Trebuie să ai niște argumente solide. Să studiezi amănunțit religia. A făcut-o cineva? Cu siguranță sunt și dintre acei informați și înarmați cu afirmații întemeiate, dar eu mă refer la malul celălalt. Și cred că e necesară e revizuire...