Unul dintre lucrurile pentru care am vrut să vin acasă era gândul că voi merge la cimitir, pentru că e ziua bunelului. Însă, m-am gândit cât de absurd este acest motiv, cât de revoltător! De ce întotdeauan zicem că omul ăsta ar fi împlinit n ani, ori azi face n ani? Mi se pare un nonsens să mai gândim și să mai credem astfel despre morți. E o contabilitate înșelătoare. Odată ce ai murit, nu mai adaugi ani. Rămâi la aceeași vârstă. Fie zece, douăzeci sau șaizeci.
Da, trebuie să ne amintim de ei, să-i cinstim, dar nu trebuie să cădem în iluzia și nostalgia unei continuități.
Totuși, eu voi merge la mortul meu cel mai drag. Și vom sta la povești. Pentru că, în fond, ne asemănăm. Întotdeauna visători. Întotdeauna utopici.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu