Despre vină, alb și mortul cel mai drag dintre morți

  Sunt câteva lucruri cu adevărat importante la care nu aș renunța niciodată și în care cred. Cum ar fi natura. Pentru că natura oferă senzații, stări.
  Obișnuiesc des să merg pe deal, îndeosebi acum. Prind niște apusuri extraordinare. Or, pe drum, când vreau să fac abstracție de oameni, când vreau să mă simt eliberată, îmi focusez atenția admirând cerul, pomii. E un fel de pregătire înainte de a începe activitatea propriu-zisă. Mai am norocul spre liceu să am propriul meu drum, în caz de urgență când sunt în întârziere. E o scurtătură, însă un adevărat paradis. O oază verde între două pante abrupte, cu câteva cărări care întretaie valea. De multe ori mă duc intenționat pe acest drum, cumva periculos, cumva misterios. Și e mai bine. De mii de ori mai bine.
  Ziceam că-mi place să admir natura. Să mă așez jos, sau să mă opresc într-un punct, sau să mă învârt până amețesc. Zilele astea m-am bucurat de florile de cais. Frumusețea florilor albe. Un alb pur, inocent, dar în același timp nevrotic. E prima oară când eu am resimțit vină. Vina că admir florile.Vina că văd albul. Vina că simt. Mă simt vinovată în fața tuturor morților. Cei care au meritat să moară și nu văd florile de cais. Cei care au murit pe nedrept și nu văd florile de cais. 
  Cred că abia acum înțeleg cartea de poezie Frânghia înflorită a lui Radu Vancu despre morții noștri dragi. Zilele astea am recitit-o cap-coadă și am găsit-o cu adevărat emoționantă, iar emoționant nu implică idei și imagini  dulci, dimpotrivă. Cuvinte care m-a făcut conștientă de recenta experiență dură și tăioasă. Și m-am convins că poezia poate ajuta să-ți atenueze, să-ți mângâie dezastrele, nu doar cele interioare și paranoice  frecvente fiecăruia dintre noi la un moment dat, ci și experiențele reale, palpabile, exterioare, nedorite. 
   Poate nu ar trebui să mă simt vinovată. Lumea se întâmplă și n-ai de ales, zic cei din Lună amară. Mi-ar plăcea ca și ,,mortul meu drag” să-mi spună cum o face mortul lui Vancu: Va veni o vreme când mă va înduioșa/capriciul de a fi fost viu. Când mă va amuza/naivitatea de a nu refuza sfoara de rafie/pe care tu ai refuzat-o. Când voi înțelege/că am trăit totul închis într-un cadavru. Dar ,,mortul meu drag, cel mai iubit dintre morți,/când te lasă inima să-l visezi, nu-mi spune nimic. De parcă mi-ar amplifica vina.