Frica

  Fiecare își are propriile frici. Frica mea cea mai mare este de mine însumi. Deseori merg pe stradă și mă apucă o furie nebună. Vreau să lovesc pe cineva. Să mă opresc. Să țip. Să urlu. Mult. Tare. Prelung. Disperat. Alteori când mă aflu în sala de clasă, când ni se predă lecția și e liniște mi-e frică să nu fac gesturi necugetate. Îmi imaginez cum mă ridic în picioare și încep a zbiera. Sau cum arunc harta de pe perete. Sau cum înjur. Sau cum îmi zgârâi fața. Mă forțez să mă abțin, să nu mă demasc. E al naibii de chinuitor. Mă oblig să-mi focusez atenția pe altceva. Simt o stare de încordare psihologică, de tensiune. 
  Mi-e frică de cuțite. Trece un fior prin minte și atunci când mă gândesc la ele. Întotdeauna mi se pare că pot ieși de sub control și îl pot înfige în mine. Mi se pare normal să fac asta, pentru că până la urmă e vindecabil. Mă oprește doar gândul că o să dureze timp pentru tratare, că o să fie dureros, iar eu nu pot sacrifica acum timp, fiindcă mai târziu nu o să am chef să recuperez eventuale obligații. Și mai poate fi costisitor, iar eu am nevoie de bani în alte scopuri. De aceea urăsc să tai pâine, să tai roșii pentru salată. De exemplu untul pe pâine mi-l pun cu lingurița. Când tre să pun mâna pe un cuțit e ca și cum aș avea intenția să pun în priză două chibirte umede, stând în impasul de a alege, să da, să nu , să da, să nu. Mă gândesc că asta mi se trage de când eram mică. Am încercat să tai odată ciocolată, iar cuțitul mi-a alunecat prin carne, până la os, în degetul mare. Era zimțat. 
   Nu suport să văd nici tufele de trandafiri. Îmi imaginez cum strâng în mâini tulpinele cu spini. Anticipez în minte disconfortul și devin nervoasă. Cactușii îi admit. Sunt printre florile mele preferate, deși și în fața lor am câteodată impulsul bolnav de a-mi imagina cum mușc din ei. 
  De înălțime nu mi-e frică. De reacția mea și gândurile care îmi vin când mă aflu la înălțime mi-e frică. Anul ăsta când am urcat seara pe o corabie veche îmi imaginam cum pot sări în apă. E simplu. Pur și simplu sari. Fără motiv. Nu-ți trebuie un motiv ca să sari în apă. Doar că realizezi că poți să te îneci și asta te ține oarecum pe loc, dar în același timp îți zici ce-ar fi dacă încerci. În astfel de cazuri e bine dacă ai prieteni prin preajmă. Vorbești cu ei și te detașezi de gânduri. Dar capcana persistă. Vrei să sari. Pur și simplu vrei să sari. Îți creezi un adevărat scenariu. Nu știu cum să explic concret senzația. Nu e disperare. Poate e inconștiință. Poate și alții au simțit asta. Poate unii înțeleg.
  În concluzie, un vers de I. Fruntașu: Să-ți ieși din minți cum ai ieși afară. 
  Să îmi, să îți, să ne.