egoismul & cărțile & vindecarea

      Nimeni nu se atinge de cărți fără acordul meu. Aceasta este una dintre cele mai stricte reguli în camera mea. Altfel, sunt un executor. Celor care le permit să se desfete (întocmai! acesta e verbul potrivit) sunt niște privilegiați, fiindcă le încredințez o parte din intimitatea mea. Comportamentul meu e și o formă de egoism. Însă, am învățat un lucru esențial în ultimul timp. Cărțile trebuie să circule. Trebuie citite, împrumutate, dăruite. Eu sunt încântată când împrumut cărți de la ceilalți, prin urmare, de ce i-aș priva de această plăcere pe potențialii cititori? Important e ca acești cititori să aibă bunul simț să le returneze. Or, o carte e și o valoare, dar și o investiție. Evident, valoarea culturală e net superioară valorii financiare (zgârâie rău alăturarea acestor doi termeni), însă nu putem exclude nici acest aspect. 
     Lucrul minunat de a împrumtua cărți l-am învățat de la colega mea de facultate, Alexandra. Când am ajuns prima oară la Cluj, toată dezorientarea de început a fost acoperită de brațul de cărți cu care am intrat în cameră. Poezie contemporană. Autori de care auzisem și citisem câte ceva din ei, dar volumele cărora nu ajunseră în mâinile mele. Ce fericire! Și fără să ne cunoaștem atât de bine, A mi-a împurmutat pur și simplu cărți. Fără limită de timp sau obiecții. Așa a început o prietenie frumoasă. Între oameni, între cărți. Acum adoptăm unii de la alții cărți. Câteodată râdem și zicem că probabil am citit clandestin mai multe cărți sugerate sau  împrumutate unii de la alții decât cele necesare  pentru cursuri. Și e formidabil, pentru că descoperim texte cu adevărat bune, stiluri care te prind, autori care devin preferați.
     De exemplu, abia acum am citit Faulkner și Capote și recunosc că sunt geniali (conform gustului meu estetic, preferințelor mele literare), devansând alte lecturi personale. 
    Mai e un farmec în a împrumuta cărți. Întîlnirea cu celălalt, ori, orice dialog viu produce un miracol. Și nu e necesar să vorbești ore în șir cu celălalt. Am avut experiențe când am împrumutat o carte cuiva pe care îl cunoașteam foarte puțin. Ne-am salutat, i-am dat cartea, a citi-o, mi-a returnat-o, mi-a mulțumit, am întrebat dacă i-a plăcut, a zis că da, se prea poate să nu-i fi plăcut, dar ce mai contează, am simțit că a existat o complicitate între noi. 
   Sau, îmi aduc aminte când eram în clasa a șasea sau în a șaptea, profesoara de limba română mi-a împrumutat  Cineva cu care să fugi de acasă de David Grossman, o carte care atunci îmi plăcuse foarte mult și care la acea vârstă a fost oarecum revoluționară pentru traiectoria lecturilor mele ulterioare. Țin minte și acum unele imagini, stări sau fragmente din roman. Poate dacă o luam de la bibliotecă nu ar fi avut același efect. Dar, recomandându-mi-o cineva, aveam un orizont de așteptare de care atârna suspansul. 
    De aceea contează interacțiunea dintre oameni. Te fac să fii conștient de un anumit lucru într-un anumit moment. Eu acum sunt dispusă să dărui și să împrumut cărți. Așa. Pur și simplu. Să dărui și să împrumut cărți. 
    Cărțile câteodată produc revelații și transformări și egoism. Însă, un alt fel de egoism. Molipsitor și benefic în același timp. E mai bine și mai util să fii contaminat de cultură, nu?