(ne)fericiții

  În ultimul timp am flecărit vrute și nevrute cu diverși oameni, de la apropiați la străini. Însă, de la un timp toată această tărășenie de cuvinte te obosesc, plictisesc, exasperează, chiar. Am avut norocul să mă scoată din această stare C. Nu am vorbit mai bine de jumate de an și la reîntâlnire am avut o discuție-mitralieră. C a uitat să-mi povestească despre Marea Nordului, despre Francois, dar mi-a vorbit despre alte lucruri la fel de esențiale pentru mine ca să mă scoată din amorțeală. Câteodată e necesar să-ți muști un deget ca să te asiguri că trăiești, or, o conversație consistentă are același efect. 
  Ei bine, nu voi desfășura dialogul aici și nici vreo sinteză a lui, ci mai curând o idee, care trebuia să prindă contur într-o bună zi, chiar dacă și în momentul de față e destul de vagă. 
  Nu mă consider un om fericit sau nefericit. Stările astea alternează. Mai degrabă cred că sunt un om al îndoielilor și instabilității. Mă îndoiesc și de cele mai mărunte și nesemnificative lucruri. Însă altceva mă preocupă. Fanatismul celor care au tendința să se considere fericiți sau nefericiți la modul imperativ. Fericiții sunt de cele mai multe ori patetici și nu fac mare tam tam și cred că ăsta e modul cel mai corect de a trăi. Fericiții îi încurajează și pe alții să adopte optimismul. De cealaltă parte, nefericiții cred că ei înțeleg ,,adevărata existență”. Fac din asta un cult. Își inventează suferințe, depresii și se cred privilegiați, se cred nebuni autentici. Bănuiesc că în sinea lor au vreun model din istorie pe care-l jinduiesc frenetic. Ei nu sunt atât de generoși cu ceilalți. Nu-și împart nefericirea, considerându-se unici, aleși.  Și mi se pare că se creează o atmosferă generală de confuzie, cum că într-adevăr modul ăsta nefericit de a trăi, de a te sacrifica, este cel adevărat și din cauza aceasta mulți înclină să adopte acest stil. Nu cred că a suferi e mai cool, că a suferi te face mai poet, că te face mai interesant. Mulți dintre noi nu au avut parte de o suferință de-adevăratelea. Mulți o simulează și ea se transformă în ridicol, ei se transformă în ridicoli.
   Evident, sunt și cazuri autentice. Împotriva lor nu am nimic. Ba chiar îi admir. Am cunoscut puțini oameni dubioși care i-aș putea ,,suspecta” de dezechilibre. Țin minte un astfel de om pe care l-am cunoscut cu vreo patru ani în urmă, dar nu am presupus nimic. Nu prea schimbam vorbe. Am aflat mult mai târziu că a stat doi ani închis în casă. Dacă aș avea ocazia să-l revăd, poate aș îndrăzni să-l întreb câte ceva. Aș simți că vorbesc cu un om cât de cât sincer și ne/fericit.