În lungile mele meditaţii niciodată nu m-am gândit la plâns. Am încercat să-mi explic alte zeci de fenomene, însă nu am analizat niciodată plânsul. Ori pentru că mi se părea patetic, ori pentru că atunci când am plâns lacrimile au fost o revărsare, mi-au dat o stare de bine după, şi plânsul era dispersat în mine, nu-l puteam admira dintr-o parte.
Astăzi am descoperit farmecul plânsului. Mi se pare un fenomen destul de curios, care merită analizat.
Veneam cu prietena mea de la liceu. Eram ca deobicei prinse în amalgamul de idei, fiindcă noi de fiecare dată în drum spre casă reuşim să abordăm gânduri din cele mai ciudate şi să găsim interpretări inedite. Astfel, cum ne îndreptam spre casă, în drum se jucau nişte copii. Să fi avut vreo 5, 6 ani. Un băieţel foarte drăgălaş s-a lovit şi a început să plângă. Ne era milă de el, dar gesturile lui inocente şi zâmbetul de printre lacrimi a micşorat durerea. I-am zis Toiei că vreau şi eu să fiu mică, să cad, să plâng, să umblu cu genunchii juliţi toată vara. Această mică întâmplare, aparent nesemnificativă m-a dus la ideea de plâns.
Când eram mici plângeam atunci când vroiam o jucărie, o bomboană, când cădeam şi chiar dacă nu ne loveam, prin plâns simţeam solidaritatea celorlalţi. Plânsul copiillor e dezinvolt; e mai mult o durere fizică. Pe când devenind mari plângem din alte motive. Plânsul reflectă în mare parte starea de spirit. Plângem pentru că am fost răniţi, am suferit o deziluzie, avem probleme în familie, pentru că am eşuat sau alte cauze. Mie mi se pare o cale atât de lungă de la plândul acela nevinovat de copil până la plânsul matur, responsabil chiar.
Prin plânsul băieţelului de azi am simţit un fel de regret şi chiar frustrare. Devenim mai nesinceri, mai (ne)noi.
Dacă v-aş întreba când aţi plâns ultima oară şi de ce, nu mi-aţi răspunde, pentru că, în primul rând mă consideraţi un om idiot care nu trebuie să se intereseze de voi, iar cei mai mulţi consideră plânsul o slăbiciune sau chiar ca ceva umilitor. Cred că e incorectă această atitudine, care în fond nu e decât o prejudecată a minţii noastre (să zicem, înguste).
Mi-ar plăcea să fac un studiu despre plâns. Un studiu direct. Să vorbesc cu oamenii şi să mi se confeseze; să-mi vorbească despre cum plâng ei. Să fie sinceri. Să nu se gândească că au în faţa lor pe cineva. Prin simplul fapt că îi ascult să-i ajut psihologic. Astfel, aceste destăinuiri s-ar numi tot un fel de plâns. Îmi place să ascult poveştile oamenilor. Să le depoziteze în mine. Şi mă doare enorm de mult când ei cred că eu nu îi înţeleg şi se îndepărtează de mine. Aş vrea să le înţeleg plânsul, cu toate că lacrimile sunt intraductibile.
Şi fiindcă mizez pe sentiment (chiar dacă implică riscuri, întotdeauna pierd, şi totuşi continui miza), voi face un test de sinceritate că tot am vorbit despre plâns. Ultima oară când am plâns a fost la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie (sunt foarte exactă în dată şi oră, şi când o să mor va trebui să ştiu ora, altfel aş regreta), când s-a prăbuşit o parte din ce-am construit, şi eram pur şi simplu trup, fără vreun fel de percepţie, dorinţă. Am vrut să mă debarasez de toate (deşi nu am putut renunţa la nimic, odată cu diminuarea stării am îneţeles asta). Am zâmbit în toate acele zile, ceilalţi mă convingeau că nedreptatea a triumfat, că nu am suferit un eşec, dar, de fapt, eu îi convingeam să nu se neliniştească. Eşecul de fapt nu s-a produs, era doar starea din rodul dezamăgirii. Acea mimare a calmului şi zâmbetului a durat până în momentul în care am izbucnit în lacrimi. Încercam din răsouteri să mă abţin; nu mi-a reuşit. Dna. T a încercat să mă calmeze, deşi eram conştientă că nu meritam acel zbor frânt, fiindcă am muncit până la epuizare, iar când prostia şi nedreptatea şi-au arborat succesul am căzut într-un fel de repaus intelectual, dezgust; fixam un punct şi stăteam minute în şir fără nicio expresie. De fapt ştiam că voi plânge, ştiu că întotdeauna se întâmplă asta.
Dar voi, când aţi plâns ultima dată, şi de ce?
