Linia de start, un fel de a ne identifica

         Câteodată urmăresc gesturile oamenilor. Din mișcările acestea mărunte observ cât de egoistă și cât de ipocrită este natura umană.
        De exemplu, nu am înțeles niciodată de ce majoritatea la educația fizică depășesc linia, înainte de a se da startul. Da, noi, fetele mai trișam câteodată când trebuia să primim notă. Orice secundă conta atunci. Deși nu e deloc o scuză. În acest sens nu pot să nu-mi exprim admirația pentru antrenorul meu de tenis pentru exigența sa, datorită căreia am învățat că sportul nu e doar competiție. Dar nu înțeleg de ce la o simplă oră de sport, trebuie să fii atât de ipocrit și să calci linia aceea albă, să-ți lași acolo amprenta ta de supererou? Ce câștigi prin asta? Pur și simplu trebuie să alergi și s-o faci cât de bine poți tu. Oare acest gest nu e de la început un act de lașitate și de frică? 
          Nu știu, mie nu-mi pasă dacă colegul meu de alături o să alerge mai repede decât mine sau dacă nu o să mă încadrez în timpul stabilit. Fac ce pot eu. Fac cât sunt eu.