Înțeleg când devin obsedată de anumite obiecte când mă trezesc deodată cu ele în cameră oriunde nu m-aș duce. Viciul ăsta de a le poseda, pentru că îmi fac bine psihic, probabil, l-am remarcat când citeam în camera mea, în nopțile de demult, cu liniștile și himerele mele. Țin minte că aveam un loc preferat, îmi aprindeam lampa preferată și citeam. Când făceam pauze examinam cu atenție obiectele din cameră, cum cade lumina pe ele. Într-o seară mă gândeam că dacă s-ar întâmpla ceva grav ce aș salva din camera mea? Globul. Da, globul, pe care mi l-a dăruit tata cu ani buni în urmă, pe care l-am tot învârtit de la est la vest și de la vest la est. Globul datorită căruia am copiat zeci de pagini din enciclopedii. Globul din cauza căruia mă certam întotdeauna cu toții copiii care veneau la mine și-l luau drept minge.
Apoi se face că am crescut mare. Că m-am trezit la Cluj. Cu cărțile mele, cu hărțile mele, cu cactușii mei. Dar ce chin căratul acestora. Cărți pe care nu le-am deschis niciodată acolo. Și dacă sunt prea multe pe raft riști să mori din cauza lor. Colega mea știe de ce. Dimineața aia aparent liniștită când deodată cade dulapul cu cărți.
De ce povestesc toate acestea? Fiindcă se zice că dacă scrii te eliberezi. Un fel de autoanaliză. Poate mă vindec de atașamentul față de lucruri. Dar, mai exact, fiindcă trebuie să recunosc ceva. Azi dimineață am conștientizat că am în cameră un glob și un cactus. Și sunt abia câteva zile de când mă aflu într-un loc nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu