Aş plânge în fiecare zi, dar numai plâns de copil

   În lungile mele meditaţii niciodată nu m-am gândit la plâns. Am încercat să-mi explic alte zeci de fenomene, însă nu am analizat niciodată plânsul. Ori pentru că mi se părea patetic, ori pentru că atunci când am plâns lacrimile au fost o revărsare, mi-au dat o stare de bine după, şi plânsul era dispersat în mine, nu-l puteam admira dintr-o parte. 

  Astăzi am descoperit farmecul plânsului. Mi se pare un fenomen destul de curios, care merită analizat. 

  Veneam cu prietena mea de la liceu. Eram ca deobicei prinse în amalgamul de idei, fiindcă noi de fiecare dată în drum spre casă reuşim să abordăm gânduri din cele mai ciudate şi să găsim interpretări inedite.  Astfel, cum ne îndreptam spre casă, în drum se jucau nişte copii. Să fi avut vreo 5, 6 ani. Un băieţel foarte drăgălaş s-a lovit şi a început să plângă. Ne era milă de el, dar gesturile lui inocente şi zâmbetul de printre lacrimi a micşorat durerea. I-am zis Toiei că vreau şi eu să fiu mică, să cad, să  plâng,  să umblu cu genunchii juliţi toată vara. Această mică întâmplare, aparent nesemnificativă m-a dus la ideea de plâns.

   Când eram mici plângeam atunci când vroiam o jucărie, o bomboană, când cădeam şi chiar dacă nu ne loveam, prin plâns simţeam solidaritatea celorlalţi. Plânsul copiillor e dezinvolt; e mai mult o durere fizică. Pe când devenind mari plângem din alte motive. Plânsul reflectă în mare parte starea de spirit. Plângem pentru că am fost răniţi, am suferit o deziluzie, avem probleme în familie, pentru că am eşuat sau alte cauze. Mie mi se pare o cale atât de lungă de la plândul acela nevinovat de copil până la plânsul matur, responsabil chiar. 

   Prin plânsul băieţelului de azi am simţit un fel de regret şi chiar frustrare. Devenim mai nesinceri, mai (ne)noi. 

  Dacă v-aş întreba când aţi plâns ultima oară şi de ce, nu mi-aţi răspunde, pentru că, în primul rând mă consideraţi un om idiot care nu trebuie să se intereseze de voi, iar cei mai mulţi consideră plânsul o slăbiciune sau chiar ca ceva umilitor. Cred că e incorectă această atitudine, care în fond nu e decât o prejudecată a minţii noastre (să zicem, înguste).

    Mi-ar plăcea să fac un studiu despre plâns. Un studiu direct. Să vorbesc cu oamenii şi să mi se confeseze; să-mi vorbească despre cum plâng ei. Să fie sinceri. Să nu se gândească că au în faţa lor pe cineva. Prin simplul fapt că îi ascult să-i ajut psihologic. Astfel, aceste destăinuiri s-ar numi tot un fel de plâns. Îmi place să ascult poveştile oamenilor. Să le depoziteze în mine. Şi mă doare enorm de mult când ei cred că eu nu îi înţeleg şi se îndepărtează de mine. Aş vrea să le înţeleg plânsul, cu toate că lacrimile sunt intraductibile.

  Şi  fiindcă mizez pe sentiment (chiar dacă implică riscuri, întotdeauna pierd, şi totuşi continui miza), voi face un test de sinceritate că tot am vorbit despre plâns. Ultima oară când am plâns a fost la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie (sunt foarte exactă în dată şi oră, şi când o să mor va trebui să ştiu ora, altfel aş regreta), când s-a prăbuşit o parte din ce-am construit, şi eram pur şi simplu trup, fără vreun fel de percepţie, dorinţă. Am vrut să mă debarasez de toate (deşi nu am putut renunţa la nimic, odată cu diminuarea stării am îneţeles asta). Am zâmbit în toate acele zile, ceilalţi mă convingeau că nedreptatea a triumfat, că nu am suferit un eşec, dar, de fapt,  eu îi convingeam să nu se neliniştească. Eşecul de fapt nu s-a produs, era doar starea din rodul dezamăgirii. Acea mimare a calmului şi zâmbetului a durat până în momentul în care am izbucnit în lacrimi. Încercam din răsouteri să mă  abţin; nu mi-a reuşit. Dna. T a încercat să mă calmeze, deşi eram conştientă că nu meritam acel zbor frânt, fiindcă am muncit până la epuizare, iar când prostia şi nedreptatea şi-au arborat succesul am căzut într-un fel de repaus intelectual, dezgust; fixam un punct şi stăteam minute în şir fără nicio expresie. De fapt ştiam că voi plânge, ştiu că întotdeauna se întâmplă asta. 

   Dar voi, când aţi plâns ultima dată, şi de ce?

Despre oameni şi doruri

   Zilele astea am fost destul de melancolică şi singuratică. Când nu a plouat am evadat din casă, ai mei nici nu ştiau că hoinăresc pe deal. Am scris foarte puţin, dar aveam în gând să scriu ceva despre dor şi despre oameni. Scriu foarte rar despre oameni în jurnal, iar dacă o fac e un privilegiu pentru ei, sau cu atât mai mult dacă  îi transform  în literatură.

   Se spune că cuvântul ''dor'' există doar în limba română. Asta mă face şi mai curioasă să-l analizez, să-l simt. După mine, ''dor''se echivalează cu ''rod'', un rod al suferinţei. Iar suferinţa la rândul ei nu presupune doar durere, lacrimi, tragism, ci există un soi de suferinţă blândă, există o frumuseţe a suferinţei.

 Iar fiindcă vorbeam de dor vreau să enumăr câţiva oameni frumoşi de care mi-e dor. Oameni speciali, care şi-au lăsat cumva amprenta asupra mea, care sunt mai diferiţi de ceilalţi, care eu îi percep altfel. Şi nu voi spune foarte multe despre ei,  pentru că de fapt întotdeauna am vorbit puţin despre oameni şi niciodată nu voi reuşi să-mi traduc sufletul la felul cum îi percep.

  Mi-e dor de dna Ecaterina. Deseori în lungile mele reflecţii mă gândesc că dacă nu era dumneaei, niciodată nu ar fi crescut în mine dragostea pentru cuvânt, pentru literatură. Mă gândesc cu groază ce aş fi făcut acum. E ciudat cum un om îţi poate schimba linia pe care o urmezi. Dacă nu era atenţia dnei E asupra textului meu despre timp, pe care-l ţin minte şi acum, dacă nu erau insistenţele ei la ore de a scrie caracterizarea lui Mihai Viteazul de  două sau trei ori, poate azi nu mai scriam. Întotdeauna când îmi analizez situaţia actuală, micile realizări, gândul şerpuieşte într-un punct din trecut, de acolo, de unde am început, susţinută de ajutorul dnei E. 

 Mi-e dor de Loredana, una dintre cele mai bune prietene. Am fost împreună doar în clasa întâi, dar am reuşit să facem  o mulţime de năzbâtii. Mi-e dor de spiritul copilăresc şi neglijent al nostru.

 Mi-e dor de Mihai, vecinul meu. Sărmanul de el, prin câte terori a trecut datorită mie şi vecinelor mele. Era mai mic şi le suporta pe toate. Mi-e dor să-l tachinez cu Josefina a lui. Odată l-am întrebat în glumă, dar dând un aer de om matur şi serios cum o cheamă pe prietena aceea a lui, şi mi-a răspuns destul de şiret de parcă m-a depăşit demult pe mine, că  Josefina e numele ei.

   Mi-e dor de Adriana. De răbdarea cu care mă învăţa să joc tenis. De faptul că nu se enerva niciodată pe mine când greşeam. Atunci abia începusem să joc şi am jucat la dublu cu ea. Ţin minte şi acum cum îmi explica să dau serviciul, pe care îl ratam de foarte multe ori.

   Mi-e dor de Vadim. Cu Vadim am stat în bancă în clasa a şasea. Ne împăcam foarte, foarte bine, de parcă am fi crescut împreună. El mă ajuta la limba rusă, eu la engleză, iar la matematică şi fizică rezolvam împreună. Vadim era un copil sincer şi nu te dădea niciodată se sminteală. Mi-e dor şi de bombele sale de la ore, şi de felul în care mă enerva câteodată , fiindcă vorbea teribil de mult; pe atunci ţi-aş fi putut relata cu uşurinţă mecanismul de funcţionare a maşinilor, cum circulă curentul electric sau tehnici de război.  I-aş fi putut scrie biografia copilăriei lui dacă ar mai fi stat pe aici.

  Mi-e dor de Roman, colegul meu de clasă. El e unul dintre cei mai fericiţi şi optimişti oameni, în adevăratul sens al cuvântului, pe care i-am cunoscut. Timp de nouă ani întotdeauna ne-a amuzat, ne-a îmbrăţişat sincer, ne-a sărit în gât, ne-a prezentat teatru, ne-a învăţat cum să sărim pe geam, ne-a adus la lecţiile de biologie vişine verzi şi multe alte năzbâtii care merită să le notez cândva.

  Mi-e dor de Paul, cel mai ciudat şi complex om, a cărui personalitate nu am reuşit să o descifrez. Mi-e dor de gândirea sa desprinsă de cea comună, de spontanietatea sa. Paul ar fi fost pentru mine sursa inepuizabilă de inspiraţie. Ne-am fi convertit la experieneţe anormale.

Intersecţii # 2

Ca Victoria să mă facă să îndepărtez telefonul de la ureche la câţiva km trebuie să-i găsesc o carte bună, gen Brown. Aşa s-a întâmplat cu ,,Simbolul pierdut". Dat fiind că bibliotecile noastre sunt cam sărace, am găsit cartea întâmplător şi am luat-o pentru ea, ca dealtfel zecile de cărţi care le iau pentru alţii sub identitatea mea. Treceam prin faţa poliţiei când Victoria şi-a manifestat enorma exaltare. 

Pentru Dan a citi o carte înseamnă 2 km şi vreo 30 minute. E interesant felul cum găseşte el cărţile. Pe mine m-ar costa mai mulţi km, mai multe minute, iar în momentul când sunt prinsă în acest joc de măsurători parcă uit de adevărata valoare a cărţii, de cartea însăşi şi gravitez doar în jurul acesor cifre, fiindcă mi se par importante. Dar nu sunt. Nu pot fi, pentru că acest tip de lectură e destinată doar lui Dan.

Când mă gândesc la ce, unde, când, cum, cu cine citeşte Laura nu văd decât lumini, lumini, lumini. În camera ei sunt multe lumini, iar asta mi se pare cel mai fascinant. De exemplu poţi citi liniştit la miezul nopţii, într-un colţ al camerei, luminat de un galben pal sau un verde fin, unde poţi fi într-o intimitate cu lectura fără ca să fii deranjat de vreun factor exterior. Lumina e un fel de cerc protector care nu permite întreruperea actului erotic cu cartea. 

În materie de cărţi nu prea ştiu ce preferă Liviu.  Ştiam vag că una din cărţile preferate este ,,Invitaţie la vals" de Mihail Drumeş. Am auzit de mai multe ori de cartea în cauză, dar nu am citit-o. Sunt curioasă dacă se va ajusta plăcerii mele de cititor sau dacă voi descoperi în ea ceva din personalitatea lui Liviu.  O altă amintire care mă leagă de Liviu este că cu foarte, foarte mult timp în urmă am împrumutat de la el o carte cu învăţăturile lui Esop. Şi acum ţin minte multe imagini care s-au conturat în mintea mea în timpul lecturii. Era o carte bună, cu lucruri utile, exemple aparent simple din jur, învăţături.  Pasajul cel mai palpabil din amalgamul de fragmente care mi s-au memorat este marginea prăpastiei şi smochinele, care au demonstrat un adevăr.

Intersecţii # 1

Laura de fiecare dată când trebuie să treacă drumul către casă, ezită. Asta se întâmplă doar o fracţiune de secundă, lângă monument. Observ foarte bine gesturile şi paşii ei. Cunosc de cele mai multe ori oamenii după mers. Mersul ei seamană perfect cu al tatălui ei. În acele momente este atrasă ca un magnet. Poate dacă eu nu i-aş reaminti unde mergem s-ar îndrepta spre acel deal.


Dan e unul din cei mai buni prieteni ai mei. Ştie asta. Îl respect şi îl admir mult. Într-o zi am vorbit cu Dan despre poduri. El mi-a zis că fiecare îşi făureşte propriul destin, doar că de cele  mai multe ori ne lipseşte încrederea. I-am spus că nu trebuie să ne lăsăm striviţi, fiindcă pământul nu seva opri din cauza eşecurilor noastre. Mi-a mai zis că ne construim prea multe bariere şi insuficiente poduri. Am ajuns la concluzia că de mâine ne apucăm de construit propriul pod. Eu asta am să fac. Şi sunt curioasă să văd şi podul lui Dan. Până la urmă sună frumos, nu? Podul Celinei, Podul Mariei, Podul lui Nicu, etc.


De ceva vreme, Miriam când merge pe drum e impasibilă. Privirile trecătorilor se lovesc de ea ca de o sticlă. Are şi un fel de manie pentru ceas. Azi la 17:42 a început să bată vântul. Se întreabă de ce tot se uită la ceas, oricum nu are nicio importanţă dacă la x oră a auzit un sunet sau dacă cineva a aruncat o piatră la ora y. Poate acesta e un fel de secret al ei. De fapt, în ultimul timp  ţine minte toate minutele când s-a sculat, când a adormit, când a băut apă la miezul nopţii şi multe alte amănunte, nesemnificative de cele mai multe ori.


Paul acum şi-ar fi dorit o altă viaţă. Cu toate acestea ceilalţi îl consideră foarte fericit. Şi el acceptă această irealitate. Dar  să nu înţelegeţi greşit, irealitate nu e neapărat opusul realităţii. Poate fi un mod mai simplu de a supraveţui, de a o suporta.