20 aprilie 2012

Despre oameni şi doruri

   Zilele astea am fost destul de melancolică şi singuratică. Când nu a plouat am evadat din casă, ai mei nici nu ştiau că hoinăresc pe deal. Am scris foarte puţin, dar aveam în gând să scriu ceva despre dor şi despre oameni. Scriu foarte rar despre oameni în jurnal, iar dacă o fac e un privilegiu pentru ei, sau cu atât mai mult dacă  îi transform  în literatură.
   Se spune că cuvântul ''dor'' există doar în limba română. Asta mă face şi mai curioasă să-l analizez, să-l simt. După mine, ''dor''se echivalează cu ''rod'', un rod al suferinţei. Iar suferinţa la rândul ei nu presupune doar durere, lacrimi, tragism, ci există un soi de suferinţă blândă, există o frumuseţe a suferinţei.
 Iar fiindcă vorbeam de dor vreau să enumăr câţiva oameni frumoşi de care mi-e dor. Oameni speciali, care şi-au lăsat cumva amprenta asupra mea, care sunt mai diferiţi de ceilalţi, care eu îi percep altfel. Şi nu voi spune foarte multe despre ei,  pentru că de fapt întotdeauna am vorbit puţin despre oameni şi niciodată nu voi reuşi să-mi traduc sufletul la felul cum îi percep.
  Mi-e dor de dna Ecaterina. Deseori în lungile mele reflecţii mă gândesc că dacă nu era dumneaei, niciodată nu ar fi crescut în mine dragostea pentru cuvânt, pentru literatură. Mă gândesc cu groază ce aş fi făcut acum. E ciudat cum un om îţi poate schimba linia pe care o urmezi. Dacă nu era atenţia dnei E asupra textului meu despre timp, pe care-l ţin minte şi acum, dacă nu erau insistenţele ei la ore de a scrie caracterizarea lui Mihai Viteazul de  două sau trei ori, poate azi nu mai scriam. Întotdeauna când îmi analizez situaţia actuală, micile realizări, gândul şerpuieşte într-un punct din trecut, de acolo, de unde am început, susţinută de ajutorul dnei E. 
 Mi-e dor de Loredana, una dintre cele mai bune prietene. Am fost împreună doar în clasa întâi, dar am reuşit să facem  o mulţime de năzbâtii. Mi-e dor de spiritul copilăresc şi neglijent al nostru.
 Mi-e dor de Mihai, vecinul meu. Sărmanul de el, prin câte terori a trecut datorită mie şi vecinelor mele. Era mai mic şi le suporta pe toate. Mi-e dor să-l tachinez cu Josefina a lui. Odată l-am întrebat în glumă, dar dând un aer de om matur şi serios cum o cheamă pe prietena aceea a lui, şi mi-a răspuns destul de şiret de parcă m-a depăşit demult pe mine, că  Josefina e numele ei.
   Mi-e dor de Adriana. De răbdarea cu care mă învăţa să joc tenis. De faptul că nu se enerva niciodată pe mine când greşeam. Atunci abia începusem să joc şi am jucat la dublu cu ea. Ţin minte şi acum cum îmi explica să dau serviciul, pe care îl ratam de foarte multe ori.
   Mi-e dor de Vadim. Cu Vadim am stat în bancă în clasa a şasea. Ne împăcam foarte, foarte bine, de parcă am fi crescut împreună. El mă ajuta la limba rusă, eu la engleză, iar la matematică şi fizică rezolvam împreună. Vadim era un copil sincer şi nu te dădea niciodată se sminteală. Mi-e dor şi de bombele sale de la ore, şi de felul în care mă enerva câteodată , fiindcă vorbea teribil de mult; pe atunci ţi-aş fi putut relata cu uşurinţă mecanismul de funcţionare a maşinilor, cum circulă curentul electric sau tehnici de război.  I-aş fi putut scrie biografia copilăriei lui dacă ar mai fi stat pe aici.
  Mi-e dor de Roman, colegul meu de clasă. El e unul dintre cei mai fericiţi şi optimişti oameni, în adevăratul sens al cuvântului, pe care i-am cunoscut. Timp de nouă ani întotdeauna ne-a amuzat, ne-a îmbrăţişat sincer, ne-a sărit în gât, ne-a prezentat teatru, ne-a învăţat cum să sărim pe geam, ne-a adus la lecţiile de biologie vişine verzi şi multe alte năzbâtii care merită să le notez cândva.
  Mi-e dor de Paul, cel mai ciudat şi complex om, a cărui personalitate nu am reuşit să o descifrez. Mi-e dor de gândirea sa desprinsă de cea comună, de spontanietatea sa. Paul ar fi fost pentru mine sursa inepuizabilă de inspiraţie. Ne-am fi convertit la experieneţe anormale.

3 comentarii:

Rebeca C. spunea...

Foarte frumos scrii, draga mea!>:D<

Si mie mi-e dor de multe persoane...

R.A.I. spunea...

si mie mi-e dor de tine:))
foarte frumos textul. merită să îl păstrezi pentru o publicare în volum. îmi place că începe profund cu analiza cuvântului "dor"(la care nici Noica nu s-a gândit), apoi aluneci suav pe panta amintirilor, deschizându-ţi sufletul; iar nouă deschizându-ne mintea că trebuie să privim mai adânc în ochii celor de aproape ai noştrii.
Mulţumesc!

Goldish spunea...

Foarte frumoasa postare,si mie imi este dor de foarte multe persoane :(