4 martie 2012

Intersecţii # 1

Laura de fiecare dată când trebuie să treacă drumul către casă, ezită. Asta se întâmplă doar o fracţiune de secundă, lângă monument. Observ foarte bine gesturile şi paşii ei. Cunosc de cele mai multe ori oamenii după mers. Mersul ei seamană perfect cu al tatălui ei. În acele momente este atrasă ca un magnet. Poate dacă eu nu i-aş reaminti unde mergem s-ar îndrepta spre acel deal.


Dan e unul din cei mai buni prieteni ai mei. Ştie asta. Îl respect şi îl admir mult. Într-o zi am vorbit cu Dan despre poduri. El mi-a zis că fiecare îşi făureşte propriul destin, doar că de cele  mai multe ori ne lipseşte încrederea. I-am spus că nu trebuie să ne lăsăm striviţi, fiindcă pământul nu seva opri din cauza eşecurilor noastre. Mi-a mai zis că ne construim prea multe bariere şi insuficiente poduri. Am ajuns la concluzia că de mâine ne apucăm de construit propriul pod. Eu asta am să fac. Şi sunt curioasă să văd şi podul lui Dan. Până la urmă sună frumos, nu? Podul Celinei, Podul Mariei, Podul lui Nicu, etc.


De ceva vreme, Miriam când merge pe drum e impasibilă. Privirile trecătorilor se lovesc de ea ca de o sticlă. Are şi un fel de manie pentru ceas. Azi la 17:42 a început să bată vântul. Se întreabă de ce tot se uită la ceas, oricum nu are nicio importanţă dacă la x oră a auzit un sunet sau dacă cineva a aruncat o piatră la ora y. Poate acesta e un fel de secret al ei. De fapt, în ultimul timp  ţine minte toate minutele când s-a sculat, când a adormit, când a băut apă la miezul nopţii şi multe alte amănunte, nesemnificative de cele mai multe ori.


Paul acum şi-ar fi dorit o altă viaţă. Cu toate acestea ceilalţi îl consideră foarte fericit. Şi el acceptă această irealitate. Dar  să nu înţelegeţi greşit, irealitate nu e neapărat opusul realităţii. Poate fi un mod mai simplu de a supraveţui, de a o suporta.