20 ianuarie 2013

Cum ne înjumătățim, împuținăm, diminuăm

 Progresul e evident. În ultimul timp petrecem o groază de timp comunicând prin fire și în spatele unor ,,cutii”. Da, e mai rapid, mai ieftin, mai comod, dar în același timp ne inhibă și mai degrabă am regresa. Se pierde legătura afectivă, comunicarea. Subiectul dă undă verde unor dezbateri largi pro și contra. Eu vreau să mă limitez doar la citate. Evident, închirizez (că na, mai știi cum cade tot sistemul) o cameră în blocul facebookian și zilnic văd o mulțime de chestii. Aici, iarăși, fiecare le interpretează după propria plăcere, viziune, fel de a percepe și înțelege lucrurile sau a se percepe și înțelege pe sine. Postez și eu, așa zisele ,,citate” , deși îmi plac mult mai mult îmbinările de cuvinte, de idei, ironice, sau demente, care aprind o luminiță în esența noastră. Ideile care mi se par mie cu mai mare rezonanță le pot posta, fiindcă sunt oameni care sunt pe aceeași undă cu mine. Însă, deseori văd maxime care nu mi se par selectate corect. Sunt rupte din context și denaturate. Iar când potențialii admiratori încep să filozofeze arată caraghios și derizoriu. Ei bine, asta mai tolerez, fiecare are dreptul să exprime ceea ce crede sau  se pot naște alte idei semnificative. 
  Dar cel mai ridicole și absurde mi se par citatele sau bucățile de citat (care nu doar se mulțumesc cu un autor consacrat, ci apare și fenomenul autorului colectiv modern, a autorului în masă îmbibat de fatalism și patetism), care ,,relevă” idei despre viață, zbor, vise, iubire, zâmbet, lacrimi.  De exemplu: ,,dacă visez, nu vreau ca visul să se termine sau nu mă duce în afara visului; sunt o prințesă; iubirile devin cele mai dureroase amintiri; noi doi ne înțelegem doar din priviri; nu lăsa pe nimeni să devină totul pentru tine, dacă pleacă nu mai ai nimic”  și tot felul de porcării din astea; cei care au înțeles ideea pe care o expun sigur își aduc aminte și alte exemple, care nu are rost să le înșir.  Pe mine mă irită și mi-e silă de acești oameni care trăiesc o iluzie. Ei sau sunt prea fericiți (puțin probabil), sau visează, proiectându-și toate visele într-un viitor (niciodată irealizabil), sau sunt niște frustrați, care încearcă să suporte realitatea zilnică prin citatele astea. Sunt slabi de înger, iar cu un citat din ăsta speră că vor cuceri lumea, că nimic altceva din jurul lor nu mai contează. Ideea citatului, oricât de mediocră ar fi, se înfățișează acestor ,,idealiști” strălucitoare și se infiltrează subtil în mintea lor, monopolizându-le mințile. Mai vine un moment când te pocnește realitatea în față. Atunci recurgi tot la acest fel de citate, dar atenție! doar pe net, ce mai, aici lumea e cea mai receptivă și te înțelege cel mai bine, și te compătimește, cui nu-i place s-o facă pe victima în public și să soarbă ,,admirația” celorlalți? Sau poate te dezamăgești, dar ai uitat că înainte mergeai la braț cu citatele și nu-ți rămâne decât să sângerezi, ei dar măcar acum nu mai există tupeul de a zice că viața e un trandafir cu flori, dar și cu spini. 
  Cred că cel mai util și înțelept ar fi să citim cărți bune, să citim autorii buni, să vedem filme artistice sau științifice bune, să ironizăm cu prietenii noștri, dar totodată să ne vedem mai des ochii unor altora și să delirăm pe potrivă.  Să nu ne limităm la jumătăți de idei, pentru că astfel tindem să ne înjumătățim  și noi.  Minimalizăm limbajul, minimalizăm inteligența, minimalizăm emoțiile. Dar cât se mai poate?!