Copiii sunt geniali

îmi plac copiii (nu în sensul să stau ore în șir și să mă joc cu ei, torturându-mă). ei sunt geniali! trei exemple.

- gheorghiță trăiește în aceeași regiune cu mine de 8 ani, adică de când s-a născut. de mic mă jucam cu el. ne dădeam în scrânciob. mâncam măcieș. când îl văd mă salută. vorbim. îl iau acasă dacă hoinărește aiurea pe drum. zilele trecute o aștepta pe sora mea să se joace și mă întreabă: cum te cheamă? cum așa??! =))

- azi am început să râd pe drum singură. doi copii mici de vreo 7 ani se băteau cu zăpadă, țipau, se trânteau pe jos. aveau o inocență agresivă molipsitoare.

- sora mea de opt ani îmi povesteșet viața ei școlară. multe și de toate. la un moment dat zice: mădălina are un iubit. mă abțin să nu râd. :)) clasa a II-a și ce lexem :)) dar așa eram și noi. fetele de la mine din clasă, amintiți-vă, care erau prinții voștri? știu că roman era printre cei mai râvniți. :))

îmi plac copiii. ei sunt geniali. noi, cei  mari reducem din genialitate, dar ne credem atât de deștepți. eu nu mă mai întreb dacă e așa. pentru că nu, nu suntem. 

sora mea la patru sau cinci ani.
1.,,maricica, lasă-mă să meditez. ce, numai tu crezi că poți scrie?”


2. ,,maricica, eu te iubesc pe tine, dar pe pisicuță mai mult”