18 februarie 2013

Nihilism

 Ultimele două luni am trăit cel mai acut nihilism, până și eu m-am mirat de mine (încep să prind la minte). Am negat și neg tot ceea ce mi/ni se întâmplă. Ești într-un total disconfort, oscilezi continuu, e dezechilibru, treci de la o agonie la alta în limita a câtora minute sau chiar secunde. Vreau să urlu acasă, pe stradă, la liceu, la un eveniment important. Merg pe drum și am tentația să lovesc pe cineva, să dau cu piciorul într-un câine sau pisică, să erup. Stadiul larvar al disperării (un vers potrivit din cartea Anei-Mihaela Nuța) s-a produs în prima lună. Apoi a urmat metamorfoza. Știu că încă nu s-a terminat, sunt în plin proces. Habar nu am cum se va termina această înflorire de hemoragii din interiorul meu, cert e că vreau să se oprească. Se adună și se interferează toate evenimentele din absolut toate domeniile, se mișcă ca pe o bandă rulantă, fără milă, cu cruzime și-mi ies din minți, din minți. E fascinantă autodistrugerea, dar în același timp epuizantă. La un test de geografie, la care m-am dus forțat am avut tentația să scriu fuck the system! Nu am făcut-o. De ce? Pentru că am băut prea multă apă și m-a calmat înainte ca eu să-mi bat joc de acei care nu au vrut să mă înțeleagă, chiar dacă eu le repetam insistent: eu nu vreau, eu nu vreau, eu sunt epuizată pihologic!  
,,O să ies din iarnă mai gras
mai bolnav
mai nesincer.
Prietenii care mă sună
îmi aud vocea şi înţeleg imediat:
o să ies din iarnă cu greu
mototolit şi murdar
trist
puţin cabotin
în jurul meu lumea va bombăni,
se va teme, va ridica vocea
vorbind despre gripă,
doar eu voi fluiera nepăsător şi
voi trece printre toţi
ca unul îndopat toată iarna
cu întuneric şi frică” o poezie de Komartin, pe care o citisem anterior, iar acum recitind-o o simt până în măduva oaselor, până în măduva durerii mele și simt că astfel voi ieși din iarnă. 
 Eu vreau lumină, vreau soare, vreau lucruri care să mă consume frumos. Eu vreau oameni care se (mai) iubesc din instinct

6 comentarii:

We are the all-singing, all-dancing crap of this world... spunea...

with you on this one... sper că ai citit ultimele mele postări, hai să ne autodistrugem reciproc şi tot odată atît de singuri..

Maria spunea...

da, da, sa ne autodistrugem. eu citesc! doar ca nu las semne, o perioada nu am putut scrie comentarii pe bloguri si nu am mai verificat. blogurile pe care le urmaresc imi arata noile postari... ;)

Anonim spunea...

se prevede un eventual exercitiu de supravietuire:))

Maria spunea...

voi sunteti exercitiul meu de supravetuire... multumesc! >:D<
ce metafore frumoase putem crea si din comentarii...:)

Adina Ioniță spunea...

Ne-am imbolnavit de moarte intr-o zi in care ne-am nascut..
Sa fie oare pentru noi existenta un exil si neantul o patrie ?

Maria spunea...

Exil! Cunvintele acestea mi-aduc aminte de Cioran. el să fie?