27 aprilie 2012

Aş plânge în fiecare zi, dar numai plâns de copil

   În lungile mele meditaţii niciodată nu m-am gândit la plâns. Am încercat să-mi explic alte zeci de fenomene, însă nu am analizat niciodată plânsul. Ori pentru că mi se părea patetic, ori pentru că atunci când am plâns lacrimile au fost o revărsare, mi-au dat o stare de bine după, şi plânsul era dispersat în mine, nu-l puteam admira dintr-o parte. 
  Astăzi am descoperit farmecul plânsului. Mi se pare un fenomen destul de curios, care merită analizat. 
  Veneam cu prietena mea de la liceu. Eram ca deobicei prinse în amalgamul de idei, fiindcă noi de fiecare dată în drum spre casă reuşim să abordăm gânduri din cele mai ciudate şi să găsim interpretări inedite.  Astfel, cum ne îndreptam spre casă, în drum se jucau nişte copii. Să fi avut vreo 5, 6 ani. Un băieţel foarte drăgălaş s-a lovit şi a început să plângă. Ne era milă de el, dar gesturile lui inocente şi zâmbetul de printre lacrimi a micşorat durerea. I-am zis Toiei că vreau şi eu să fiu mică, să cad, să  plâng,  să umblu cu genunchii juliţi toată vara. Această mică întâmplare, aparent nesemnificativă m-a dus la ideea de plâns.
   Când eram mici plângeam atunci când vroiam o jucărie, o bomboană, când cădeam şi chiar dacă nu ne loveam, prin plâns simţeam solidaritatea celorlalţi. Plânsul copiillor e dezinvolt; e mai mult o durere fizică. Pe când devenind mari plângem din alte motive. Plânsul reflectă în mare parte starea de spirit. Plângem pentru că am fost răniţi, am suferit o deziluzie, avem probleme în familie, pentru că am eşuat sau alte cauze. Mie mi se pare o cale atât de lungă de la plândul acela nevinovat de copil până la plânsul matur, responsabil chiar. 
   Prin plânsul băieţelului de azi am simţit un fel de regret şi chiar frustrare. Devenim mai nesinceri, mai (ne)noi. 
  Dacă v-aş întreba când aţi plâns ultima oară şi de ce, nu mi-aţi răspunde, pentru că, în primul rând mă consideraţi un om idiot care nu trebuie să se intereseze de voi, iar cei mai mulţi consideră plânsul o slăbiciune sau chiar ca ceva umilitor. Cred că e incorectă această atitudine, care în fond nu e decât o prejudecată a minţii noastre (să zicem, înguste).
    Mi-ar plăcea să fac un studiu despre plâns. Un studiu direct. Să vorbesc cu oamenii şi să mi se confeseze; să-mi vorbească despre cum plâng ei. Să fie sinceri. Să nu se gândească că au în faţa lor pe cineva. Prin simplul fapt că îi ascult să-i ajut psihologic. Astfel, aceste destăinuiri s-ar numi tot un fel de plâns. Îmi place să ascult poveştile oamenilor. Să le depoziteze în mine. Şi mă doare enorm de mult când ei cred că eu nu îi înţeleg şi se îndepărtează de mine. Aş vrea să le înţeleg plânsul, cu toate că lacrimile sunt intraductibile.
  Şi  fiindcă mizez pe sentiment (chiar dacă implică riscuri, întotdeauna pierd, şi totuşi continui miza), voi face un test de sinceritate că tot am vorbit despre plâns. Ultima oară când am plâns a fost la sfârşitul lui martie, începutul lui aprilie (sunt foarte exactă în dată şi oră, şi când o să mor va trebui să ştiu ora, altfel aş regreta), când s-a prăbuşit o parte din ce-am construit, şi eram pur şi simplu trup, fără vreun fel de percepţie, dorinţă. Am vrut să mă debarasez de toate (deşi nu am putut renunţa la nimic, odată cu diminuarea stării am îneţeles asta). Am zâmbit în toate acele zile, ceilalţi mă convingeau că nedreptatea a triumfat, că nu am suferit un eşec, dar, de fapt,  eu îi convingeam să nu se neliniştească. Eşecul de fapt nu s-a produs, era doar starea din rodul dezamăgirii. Acea mimare a calmului şi zâmbetului a durat până în momentul în care am izbucnit în lacrimi. Încercam din răsouteri să mă  abţin; nu mi-a reuşit. Dna. T a încercat să mă calmeze, deşi eram conştientă că nu meritam acel zbor frânt, fiindcă am muncit până la epuizare, iar când prostia şi nedreptatea şi-au arborat succesul am căzut într-un fel de repaus intelectual, dezgust; fixam un punct şi stăteam minute în şir fără nicio expresie. De fapt ştiam că voi plânge, ştiu că întotdeauna se întâmplă asta. 
   Dar voi, când aţi plâns ultima dată, şi de ce?










9 comentarii:

Anonim spunea...

Maricica,esti minunata in tot ce scrii...Cu ani in urma(32;eram stud.)mi-a venit asa din senin sa pling,era un plins dureros,prea dureros ca sa inteleg ce se intimpla,nu ma puteam opri ,nu stiiam de ce pling,era o mare de lacrimi care nu se puteau explica...sufletul meu se afla intr-o agonie nebuna... (am inteles si n-am inteles niciodata)in acele clipe sufletul mamei mele se ridica in ceruri...

Maria spunea...

Anonim, dureros, dar o confesiune sinceră (cred eu). Mă bucură faptul că aţi fost receptiv la text. Am ascultat cu curiozitate :)

R.A.I. spunea...

buna mary!
imi place ca te-ai gandit sa scrii si despre plans... dar hai sa iti dau un pont: pr. savatie bastovoi spune in ultima sa carte ca omul este adevarat doar atunci cand plange. fireste aici se refera la plansul pentru pacatele care ne ingreuneaza sufletul. de altfel si eu am plans ultima oara tot intr-un context duhovnicesc. s-a itamplat in momentul in care m-am ridicat de la spovedanie, era un plans mai mult intern, la exterior doar cateva lacrimi, dar tot plans a fost, a fost un plans dual: pe de o parte mi-am dat seama ce josnicii facusem, pe de alta parte plangeam de fericire pentru ca ma simteam iertat, ridicat, usurat. a fost un moment unic si chiar m-am simtit autentic, nemaiascuzand nimic.
R.A.I.

Maria spunea...

RAI, salutare...
un amalgam de lacrimi pline de sinceritate de la tine. e frumos că prin acest exercţiu, ca să-i zic aşa, relevăm plânsul într-o altă formă, fără să ne fie jenă. deci, plânsul vine a fi o stare necesară şi inevitabilă sufletului, şi ne ajută. să ne simţim atutentici! (cum ai zis şi tu)

Anonim spunea...

ultimul timp m-am abtinut din plins, ca sa cred ca sint puternica...si acum nu pot lupta cu depresia. iata rezultatul. acum cind citesc aici, m-am descatusat pe deplin, sint asa de multe lacrimi (s-au ingramadit, au dat valma).iti multumesc... dna Alisa C.

Maria spunea...

Dna. Alisa mă bucură semnul, şi sinceriattea, şi faptul că nu ne-am îndepărtat!
Plânsul ca o terapie, ajută. Şi totuşi, cât nu am da să mai plângem ca un copil.

Anonim spunea...

hm..."sinceritatea" faptul ca par cea mai fericita, moderna,energica etc.profesoara din liceu ma tradeaza ca port o masca. dar nu pot altfel- "eticheta pedagogica". apropo, sa stii ca n-am sa ma indepartez niciodata de tine. pe lume sint asa de putini oameni destepti si sinceri. cum as putea sa-mi permit asa pierdere!

gînduri rupte din cer spunea...

nu sunt o adepta a lacrimilor , in ultimul timp lacrimile sunt o terapie de curatare a sufletului , sincer am plins copilareste cu scincet , shi voce pentru ca asa ma eliberez ... a fost in aprilie (era cit pe ce sa pierdd prietena cea mai buna aceasta evolua de citeva luni incet si dureros ... am plins putin , deoarece am obiceiul sa-mi sterg lacrimile shi za zimbesc :) asa trec peste tot !

Maria spunea...

Irina, :) zâmbetul e forţa supremă care mă salvează şi pe mine. dar să plângi nu e un lcuur rău.