Autoironie

  Cu mult timp în urmă îmi plăcea să rezolv exerciții la matematică. Prin diferite metode. Prin multe încercări, până găseam soluția corectă. Rezolvam chiar cu pasiune. Iar în momentul în care reușești să rezolvi o problemă dificilă, susținut de forțele proprii simți un fel de satisfacție. Să rezolv era un fel de relaxare. Ei bine, acum rezolv, dar nu mai am aceeași pasiune, deși prin minte am diverse scheme, care mă tentează uneori  să mă abat de la ideea corectă. Iar acum ca să nu depun mult efort, în special când sunt la ore, și cu atât mai mult la lecția a cincea, a șasea, când  obosesc, prefer să zic că eu nu am gândire matematică. Iar azi această a afirmație a mea neântemeiată  a fost confirmată de iubita mea persoană. La geometrie se rezolva o problemă legată de criteriile de asemănare. Pentru a ajunge la un răspuns, profesorul ne sugerează o idee. Ne întreabă ce vedem noi după ploaie. Curcubeul, răspund eu prompt. Ideea era că după ploaie  sunt urme. Făcând legătura, curcubeul meu chiar nu avea ce căuta pe acolo. Dar fiindcă totuși eu văd curcubeu Fărîmă, ia treci la tablă. Ajung în fața clasei, șterg tabla, forțez vocea (iar sloganul meu în acest caz pe care mi-l impun e împrumutat de la profesoara de română Fă-te auzită!), citesc condiția exercițiului și ca prin minune e ora 13:40.
A, și Fărîmă, tu citești ziarele? Să faci xerox din ziarul ,,Săptămâna” la articolul ce ține de regulile cum se stă în bancă și să împarți la fiecare coleg de-al tău.