îți strângi nebunia

 Ți-ai luat un pix și o foaie. Pentru orice eventualitate. Dar totuși nu scrii. Te-ai tăiat la mâna dreaptă și ți-e frică să nu ți se scurgă viața prin rană. Înaintezi violent. Cerul te domină. Dar întotdeauna ți-a plăcut această senzație. Îți dă forță. Strigi. Vrei să te eliberezi. Apoi cauți cu privirea în stânga, în speranța că vei mai găsi un salcâm înflorit, pentru că în luna august și la început de septembrie ai văzut câteva flori. Dar nu ai găsit. Urci dealul. Te oprești lângă nuc. Radiază. E îmbrăcat în galben strălucitor. Strângi între pleoape apusul. Îl strângi cu atâta putere încât îl sugrumi. Vrei să-ți ardă retina. Însă apusul e mai rece decât ai crezut. În semn de protest îți strecoară o lacrimă. Deschizi ochii. Ți-e rușine cât de slab ești. Stai așa jumătate de oră. Ai venit să alergi și să-ți așezi gândurile. Nu ai făcut nici una, nici alta. Te întorci spre casă. O iai pe alt drum. E mai lung. Crezi că e mai vesel. Dar recunoști că nu îți micșorează singurătatea. Și totuși e un drum pe care zâmbești, pentru că atunci când erai mic puneai capcane pentru iepuri. Te duci la școală și încerci să-i explici cuiva că materia ta preferată nu e româna. Nu se află în top. Renunți să mai explici. Ei cred că tu ai o viață perfectă și te întreabă cum reușești. De fapt, nu reușești. Și recunoști că poți să faci ca lucrurile să meargă mai bine. La școală urăști lecțiile despre familie și valori. Tu nu crezi în ele. Tu nu ai modele. Nu ai exemple. Nu vorbești despre asta ca să nu provoci suspiciuni. O să creadă că ești nihilist. Dar ție nu-ți pasă, fiindcă oricum nu poți să crezi în ele. Și te bucuri că mai ai un adept. E colegul pe care îl vezi drept cel mai vesel și cel mai glumeț din clasă, dar care duce o poveste în spate. La recreație se apropie de tine. Îți zice că aveți vieți asemănătoare. Vorbiți fragmentat, dar vă înțelegeți. Nu îi zici solidaritate, ci mai degrabă comprehensiune. Te învinuiești de egoism, pentru că în fiecare zi îți pui aceeași dorință. Recunoști că ești cu mintea scrântită, dar nu renunți. Îți faci din asta o obișnuință, apoi devine un farmec, apoi, mai știi, chiar o transformi într-o meserie. Îți ziceai să scrii la persoana întâi. Dar nu ai putut. Și îți mai zici că minunile nu există. Și-ți reciți un poem din Cărtărescu: Viața trece.