17 august 2012

Ping-pong cu regrete care se merită

 Seara am fost pe deal să alerg. Nu mă duc regulat, însă destul de des. Alerg pentru sănătate, dar și ca o eliberare. Natura e fascinantă. Prind de fiecare dată apusuri încântătoare, un cer infinit de albastru așa cum îmi place mie, și alte multe amintiri ale copilăriei când umblam în fiecare zi pe deal în căutarea diferitelor aventuri. Totodată stau minute în șir ascultând tăcerea, freamătul naturii, vocile interioare. Mă eliberez, sunt departe de forfota oamenilor și mă simt mult mai bine.
  Azi în timp ce alergam mă obseda ideea sportului și regretul că nu mai fac sport acum. Dacă nu m-ar fi interesat literatura, cu siguranță altă opțiune ar fi fost sportul de performanță. Întotdeauna am avut energia și voința necesară. Din păcate, fiind într-un orășel mic nu am multe opțiuni, așa încât rămân doar cu nostalgia.
  Ziceam de regrete. Am făcut tenis de masă vreo trei-patru ani. Și reget foarte, foarte mult că acum nu mai practic. Echipa mea demult s-a desființat, iar acum mi se pare că nici grupa cea mică nu mai există. Nu mai fac tenis de un an juamte. Însă mi-e dor să joc. La prima vedere pare un sport simplu. Cât e să arunci  o minge ușoară (dar vă asigur că la loviturile puternice, simțiți din plin ,,dulcea” durere, și riscați să rămâneți tatuați, eu am experimentat multe vânătăi) pe jumătatea de masă a adversarului. Însă acest sport presupune multă energie, reacție, viteză, inteligență, intuiție. Totul e calculat. Orice secundă, orice centimetru, orice unghi sau mișcare greșită te penalizează cu un punct. E un sport foarte greu și obositor. Necesită un efort enorm. Țin minte că erau elemente pe care le uram la antrenament, dar trebuia să le execut și treceau zile până  îl executam corect. Antrenamentul în sine era extenuant, dar se merita. Mi-e dor, tare dor. Aveam un antrenor foarte exigent. Deși pentru mine a rămas în continuare foarte bun și foarte șmecher dealtfel. În timpul antrenamentului totul era serios. Alergam înainte de a-l începe. Apoi făceam niște exerciții speciale. Apoi urma jocul în sine, în timpul căruia efectuam diverse elemente, combinații. Dacă aveam timp jucam câteva partide la scor. După care iarăși alergam, asta făcea parte din planul antrenamentului și săream în coardă. Dacă ajungeam la mie era  foarte bine. Erau zile în care făcea doar pregătire fizică, iar pentru cronometru era sărbătoare. La antrenamente era amuzant. Am avut norocul să fim o echipă foarte, foarte unită și  nu exagerez deloc. Țineam unii la alții, iar câteodată  îi mai făceam farse antrenorului, și oricât s-ar fi străduit să afle ceva noi nu ne trădam. Sau ce fain era pe la întreceri. Țin minte și acum cum ne-am bătut cu măturile și cu sticlele; sau cum am spart o cutie de suc în timp ce antrenorul dormea; sau cum noi nu vroiam să bem ceai fără zahăr sau să mâncăm brânză de vaci cu dulceață.
  Antrenorul nostru ne explica foarte bine regulile acestui sport. De la A la Z și de o sută de ori dacă era necesar. Ne desena cu creta traiectorii, rotații. Apoi ne întreba pe fiecare pe rând, ce mișcare sau rotație sau în ce punct trebuie să prindem mingea dacă o lovim într-un fel sau altul. Ne demonstra. Jucam cu el la masă. Oh, era chinuitor să joci cu el, dar în schimb învățam să jucăm corect. Cînd nu ne reușea ceva ne dădea exemple. Compara mingea cu capul. Și ne explica cum trebuie să lovim; zona frunții, zona nasului, de sub bărbie. Alteori ne spunea: Hai, atacă, mai cu putere, ce parcă nu ai mâncat acasă, imaginează-ți că lovești un băiat peste față, lovește-l cu toată forța ta.  Râdeam la aceste cuvinte.
  Tenisul s-a impus pentru mine în primul rând ca joc psihologic. Și încă ceva, îmi place că e individual (chiar dacă se joacă și dublu); orice mișcare care o fac ține absolut de mine însumi. Am învățat în primul rând să am răbdare, iar eu la acest capitol stăteam foarte prost, și acum mai am scăpări. De felul meu sunt rapidă și mă arunc cu tot avântul înainte, însă am învățat că dacă vrei să câștigi armele răbdării și calmului sunt indispensabile. Deasemenea, trebuie să fii concentrat și foarte atent. Alte două calități. E de ajuns o secundă ca să pierzi controlul. În timpul jocului mă concentram să efectuez elementul corect și să joc astfel încât să-l fac pe adversar să  piardă. În acel moment îmi imaginam că e un moment crucial în viața mea, iar dacă nu vreau să ratez, nu vreau să cad în fundul prăpastiei trebuie să fac un joc bun și foarte bun. În fiecare mișcare, în fiecare unghi al paletei, în fiecare lovitură trebuia să depun efort și inteligență. Antrenorul nostru zicea așa: Mai întâi lucrează capul, apoi picioarele, apoi mâna. Și asta preț de câteva milisecunde. Un joc frumos nu presupune doar întoarcerea mingii pe partea de masă a adversarului, ci și locul unde cade mingea, rotația care  i-o dai. Trebuie să-l pui întotdeauna într-o situație incomodă. Să-ți pregătești terenul de bătaie. Și hop, la atac! Mie îmi place jocul rapid și cu atac. Nu mă prea atrage tăierea. Era un chin când trebuia să tai mingile care aveau viteză mare și deviau sau să le iau din tăiere; trebuia să fiu cu mâna aproape de podea, abia să ating mingea și să mă rotesc cu corpul. Dar sunt persoane care joacă doar din tăiere. Mi se pare un joc pasiv astfel, dar fiecare are propria tactică de joc.  Deci, tactica și strategia, alte două componente. Acestea se regăsesc în stilul de joc al sportivului. Fiecare încearcă să adopte o tactică cât mai convenabilă și inteligentă pentru  victorie. Deseori înainte de a lua o decizie mă imaginez la masa de joc și îmi calculez mișcările. Sau în minte fac combinații interesante. Îmi plăcea să joc cu Cristina. Cu ea făcea un joc rapid. Sau cu Petrea. Cu el îmbinam felurite elemente și dădeam niște mingi frumoase. Petrea e stângaci. Și asta influențează într-o oarecare măsură jocul. Îmi venea greu la atacurile sale. Mingea avea cea mai mare rotație și de cele mai multe ori o dădeam afară.
  Realizez că nu aș fi continuat să fac tenis de masă la modul serios, sport de performanță, dar oricum mi-e dor să joc. Cred că regret tenisul mai mult ca prima mea dragoste. Chiar dacă asta sună revoltător sau poate amuzant. Aceea a fost demult, când eram mică și proastă, nici acum nu aș fi mai puțin proastă, dar evident mi-am schimbat mult din convingeri. Aceea a trecut, rămâi doar cu o amintire și fără prea multe resentimente; bine, chiar dacă se zice că nu se uită niciodată, nu am uitat, dar pur și simplu nu mă mișcă nicio emoție când mă gândesc la prima mea dragoste; aceasta cel mai mult probabil datorită circumstanțelor ulterioare.
 În fine, cert e că am învățat ceva bun din asta și orice experiență în viață se merită, fie ea mai frumoasă sau mai puțin. Eu îmi continui ping-pongul de respirații și lupt cu înverșunare până când voi ceda adversarului de la celălat pol al vieții. Și sunt tare curioasă, ce fel de lovitură îmi va aplica?
 

Niciun comentariu: