Suntem niște ... veritabili

 Nu spunem ce gândim. Nu facem compromisuri. Nu riscăm. Pretindem că iubim prea mult și nu primim ceea ce ni se cuvine. Ne e frică de noi înșine. Ne e frică de ceilalți. Și nu recunoaștem. Suntem înoroiți în prejudecăți. Ne ascundem. Ne e frică de umilință. Nu spunem ceea ce credem cu adevărat, pentru că ne e teamă să nu ne decolorăm imaginea. Ce mai, suntem perfecți. Nu suntem sinceri. Nu ne recunoaștem niciodată înfrângerile, căutând o mie de pretexte și justificări. Nu zâmbim. Nu plângem, pentru că se va zice despre noi că suntem sensibili și asta reduce din personalitate. Nu zicem mulțumesc. Nu suntem eroi, dar noi nu știm asta. Nu credem. Nu simțim. Nu tolerăm. Nu suntem naturali. Ne deghizăm cât mai comod. Ne lăsăm ușor manipulați. Nu judecăm singuri. Nu știm să pierdem, dar nici să câștigăm nu știm. Nu luptăm. Nici nu ne gândim să o facem. Nu spunem adevărul, dar nici minciuna nu prea știm să o manevrăm. Suntem ignoranți. Ne subapreciem. Ne supraapreciem. Întotdeauna învinuim pe altcineva. Uităm lucrurile frumoase, în schimb le ridicăm în rang pe cele urâte și supărătoare.
  Și eu mă regăsesc printre astea. Și voi.
  Suntem niște puncte de suspensie veritabile. Nu, nu, sună prea blând, prea desăvârșit. De fapt, suntem niște lași veritabili! Eu știu că sună banal. Dar, în fond, lucrurile banale sunt cele care aduc în lumină adevăruri lucide și orbitoare, pe care noi le ignorăm conștient.