enter & esențe (Clipa, nr.1, 2015)

     Zilele trecute am tot sâcâit-o ca un copil mic pe Victoria întrebând-o când apare noul număr al revistei Clipa. Și a apărut! 

     Acum neavând nicio carte în limba română (foarte ciudată senzația), așteptam cu nerăbdare să citesc revista. Și nu doar pentru asta, dar fiindcă cred că e una dintre cele mai bune reviste literare destinate tinerilor cu un conținut de calitate din spațiul nostru. Cei mai buni autori i-am descoperit în paginile Clipei. De exemplu așa am început să citesc M. Vișniec sau Mariana Marin. 

În pofida greutăților financiare și cu efortul membrilor redacției, proaspăt ieșit de sub tipar, nr. 1 din acest an oferă o mulțime de provocări culturale. 

Deci, să nu mă lungesc atâta. De ce trebuie s-o răsfoiți?

     Diana Frumosu, vine, ca de obicei, cu un neobișnuit jurnal lingvistic. Curiozități dintre cele mai bizare. Despre cifre, hakuna matata, a râde în thailandeză și...

     Am un prieten care tot îmi povestea cu fascinație despre Tolkien și limba inventată de el. Și eu tot nu am mai apucat să-l citesc. Iar Ana-Mihaela Nuța mi-a reamintit, selectând fragmente interesante din Cititorul lui John R. R. Tolkien de Teodor Gomez, carte apărută la Editura Arc. 

Apropo, influența unui autor poate fi atât de puternică, încât sunt create societăți, de exemplu The Tolkien Society. Iar în acest context, o să vă povestesc un pic mai târziu cum  în Porto, studenții au un fel de Harry Potter Society.  O parte din ei poartă mantii negre zi de zi și se întrunesc la miezul nopții. E impresionant și înspăimântător în același timp. 

     După ce am aflat că în Iliada găsim doar patru culori  și nu există cuvânt pentru albastru am dat alarma colegilor mei de la comparată. După un an de comparată devii obsedat de orice detaliu din cărți, începi să vorbești în termeni de tragedie greacă, de exemplu, iar pentru  ochiul unui filolog un asemenea element în stilistica textului e o revelație. Deci, de (re)citit Homer! Acestea le-am aflat din articolul lui Ion-Mihai Felea, care a scris despre destinul unor culori indo-europene. Tot el mai propune un Rebus literar. Vă rog, dacă-l rezolvă cineva, luminați-mă și pe mine. 

     Încă nu am vorbit despre proteste&revoluții&societate. Tolerez, deci nu-mi pasă zice Victoria Colesnic. De citit de la A la Z, de luat atitudine. De citit/ trăit, de asemenea și celelalte Realități impuse.

    Mă intresează ce mai scriu tinerii. Cred că nu am descoperit unul care să-mi placă cu adevărat, însă sunt tineri care scriu. Proză, poezie. Eu le zic mai mult curaj, să scoată textele din sertare! 

    Mai sunt două recomandări de film. Vedeți care. Nu sunt porducții SUA. 

Și Business literar. Pe mine m-au convins. Trebuie să le citesc. 

    Revista  e ilustrată cu sculpturile minimaliste ale lui Florin Constantinescu. Sublime!

    Articole mai sunt. Apăsați Enter. Vă ia doar o Clipă.

     

Minimalizarea minții

    La vârsta mea nu ar trebui să am nostalgii, dar actualitatea mă impune oarecum să-mi fie dor de câțiva ani în care nu făcusem cunoștință cu calculatorul și aveam o groază de timp, flirtând insistent cu cărțile lui Jules Verne sau jucând șotron (atunci cu cretă și sticluță, acum același joc ar putea fi reluat într-o altă manieră, Șotronul lui Cortazar).

  Ideea esențială pe care vreau s-o expun este sintetizată în titlul articolului. Progresul secolului XXI e evident. În ultimul timp petrecem foarte mult timp comunicând prin fire și în spatele unor ,,cutii”. Da, e mai rapid, mai ieftin, mai comod, dar în același timp mai nociv. Subiectul dă undă verde unor dezbateri largi pro și contra. Eu voi face abstracție de cei care se implică rațional în acest mecanism și voi face referință la majoritatea irațională sortită regresului în cazul în care nu conștientizează necesitatea unui indicator intelectual STOP MINIMALIZĂRII  INTELIGENȚEI. Primul lucru care mă deranjează și devine enervant la un moment dat este incorectitudinea scrierii. Îndeosebi pe bloguri și pe rețelele de socializare, unde majoritatea se simt în intimitate, sunt afabili unii cu alții, sunt detașați de rigorile gramaticale, se comit aceste distorsiuni și dezumanizări de limbaj. Ridicol și intolerabil arată lipsa diacriticilor,  lipsa cratimei sau utilizarea incorectă, lipsa semnelor de punctuație, care poate deveni un pericol real, iată un exemplu: Let’s eat, grandpa! (Hai să mâncăm, bunelule!) sau Let’s eat grandpa!(Hai să-l mâncăm pe bunleul), prin urmare o virgulă poate salva vieți; îmbinările ciudate pecum tz, sh, ori chiar cifre în interiorul cuvântului. Nu o să fiu fatalistă și am încrederea că aceste abateri pot fi corectate. Regulile limbii române chiar dacă nu sunt cunoscute întru-totul de unii pot fi însușite, însă un pericol real este scurtmetrajul gândirii. După mine, scurtmetrajul gândirii nu este un colaj în care sunt sintetizate cele mai prolifice idei și cuvinte și nu are șanse să câștige nici un premiu, ci reprezintă totalitatea ideilor noastre abrupte, accidentate, neterminate. Nu mai scriem un întreg mesaj, nu expunem un gând care să conțină sens, ci ne limităm la exclamații seci, dar excesive, alimentate cu zeci de semne de exclamare; la adjective admirative precum ce frumos , milă mi-e cât de exploatat a devenit lexemul dat. Sau ne aventurăm în sisteme filozofice proprii cu expuneri lapidare, dar argumentative, credem noi. Și mai avem tupeul să accelerăm  și să multiplicăm fenomenul. Nu purtăm așa-zisa discuție, dezbatere pe un front, dar ducem pretinsele noastre lupte meditative în ograda virtuală a mai multor. Poate fiindcă credem că astfel ne dezvoltăm intelectul, creativitatea; sau poate pentru că ne simțim încurajați de comunicarea cu ceilalți sau poate pentru că instinctul primar e condamnat de la începuturi să încerce să domine și să seducă potențialul interlocutor, sau unii sunt satisfăcuți să soarbă ,,admirația” celorlalți. 

       De foarte multe ori aceste maratonuri scurte la minut alunecă în zona citatelor, iar cei care se prind în iureșul comentariilor riscă să cadă într-o gaură a superficialității și artificialității gândirii. Ei riscă să producă doar idei contrafăcute, să-și piardă capacitățile de analiză, să gândească limitat, să se îndepărteze de valoarea reală a subiectului. Din moment ce te obișnuiești să comunici într-un astfel de mod și ritm creierul se acomodează acestui proces și-și diminuează sau chiar pierde capacitățile. Eu sunt împotriva citatelor.  Accept idei, îmbinări de cuvinte, fragmente din opere de referință, care valorifică o esență și au rezonanță, dar nu mă declar adepta citatelor. Cu atât mai mult văd tot mai des pe site-urile de socializare venerarea lor. Deseori sunt maxime  care nu sunt selectate corect. Sunt rupte din context și denaturate. Mi se pare absurde citatele sau bucățile de citat care ,,relevă” idei despre viață, iubire, succes, zbor, vise. Nu fac decât să subjuge mintea celorlalți, care au naivitatea să creadă că prin ele pot învinge viața sau cuceri lumea, dintr-un impuls de moment de foarte multe ori. O altă sonoritate e atunci când crezi într-o idee, într-un concept preluat dintr-o carte, măcinat și filtrat prin tine, fiindcă întotdeauna trebuie să te cerți și să te contrazici cu ceea ce citești, cu propriile gânduri, pentru că eu am certitudinea că din contrarii se nasc adevăratele esențe, iar caraghios e atunci când crezi că ai o relevație postând un gând de Camus și crezând că ai pătruns deja în întreaga filozofie existențialistă, ce mai, chit că e un scriitor cu greutate, iar ce are greutate e la modă. Or, mai apar ,,citate” care nu se mulțumesc cu un autor consacrat, ci apare fenomenul autorului colectiv modern, al autorului în masă îmbibat de fatalism și patetism. Un gând bun în apărarea lecturii l-am auzit de la cineva care spunea că cultul citatelor ucide lectura.

   Alt fenomen dureros pentru mine, fiindcă limba română într-adevăr e tragic de frumoasă (A. Busuioc) este înlocuirea ei cu alte limbi, cică mai chic. Oare dorința de integrare în UE să ne fi europenizat atât de grabnic? Simți mai multă iubire când zici I love you în loc de Te iubesc? Mai există într-o altă limbă un cuvânt mai frumos și mai plin de simțire decât intraductibilul dor? Nu ne putem lipsi de acest I miss you care sună nenatural, iar la unii chiar teatral? Eu cred că putem vorbi o limbă română corectă, firească și sinceră. Eu voi prefera întotdeauna să-mi zici că sunt drăguță, dar nu sweety, ori să-mi zici un te iubesc decât te amo, față-n față, dar nu face to face.

  Cred că cel mai util și înțelept ar fi să citim cărți bune, să vedem filme artistice și științifice bune, să mergem la spectacole de calitate, să ieșim și să discutăm cu prietenii noștri. Să nu ne limităm la jumătăți de idei, deoarece astfel tindem să ne înjumătățim/împuținăm/diminuăm și noi. Minimalizăm limbajul, minimalizăm inteligența, minimalizăm emoțiile. Dar cât se mai poate?! 

  

Suntem niște ... veritabili

 Nu spunem ce gândim. Nu facem compromisuri. Nu riscăm. Pretindem că iubim prea mult și nu primim ceea ce ni se cuvine. Ne e frică de noi înșine. Ne e frică de ceilalți. Și nu recunoaștem. Suntem înoroiți în prejudecăți. Ne ascundem. Ne e frică de umilință. Nu spunem ceea ce credem cu adevărat, pentru că ne e teamă să nu ne decolorăm imaginea. Ce mai, suntem perfecți. Nu suntem sinceri. Nu ne recunoaștem niciodată înfrângerile, căutând o mie de pretexte și justificări. Nu zâmbim. Nu plângem, pentru că se va zice despre noi că suntem sensibili și asta reduce din personalitate. Nu zicem mulțumesc. Nu suntem eroi, dar noi nu știm asta. Nu credem. Nu simțim. Nu tolerăm. Nu suntem naturali. Ne deghizăm cât mai comod. Ne lăsăm ușor manipulați. Nu judecăm singuri. Nu știm să pierdem, dar nici să câștigăm nu știm. Nu luptăm. Nici nu ne gândim să o facem. Nu spunem adevărul, dar nici minciuna nu prea știm să o manevrăm. Suntem ignoranți. Ne subapreciem. Ne supraapreciem. Întotdeauna învinuim pe altcineva. Uităm lucrurile frumoase, în schimb le ridicăm în rang pe cele urâte și supărătoare.
  Și eu mă regăsesc printre astea. Și voi.
  Suntem niște puncte de suspensie veritabile. Nu, nu, sună prea blând, prea desăvârșit. De fapt, suntem niște lași veritabili! Eu știu că sună banal. Dar, în fond, lucrurile banale sunt cele care aduc în lumină adevăruri lucide și orbitoare, pe care noi le ignorăm conștient.

Ping-pong cu regrete care se merită

 Seara am fost pe deal să alerg. Nu mă duc regulat, însă destul de des. Alerg pentru sănătate, dar și ca o eliberare. Natura e fascinantă. Prind de fiecare dată apusuri încântătoare, un cer infinit de albastru așa cum îmi place mie, și alte multe amintiri ale copilăriei când umblam în fiecare zi pe deal în căutarea diferitelor aventuri. Totodată stau minute în șir ascultând tăcerea, freamătul naturii, vocile interioare. Mă eliberez, sunt departe de forfota oamenilor și mă simt mult mai bine.
  Azi în timp ce alergam mă obseda ideea sportului și regretul că nu mai fac sport acum. Dacă nu m-ar fi interesat literatura, cu siguranță altă opțiune ar fi fost sportul de performanță. Întotdeauna am avut energia și voința necesară. Din păcate, fiind într-un orășel mic nu am multe opțiuni, așa încât rămân doar cu nostalgia.
  Ziceam de regrete. Am făcut tenis de masă vreo trei-patru ani. Și reget foarte, foarte mult că acum nu mai practic. Echipa mea demult s-a desființat, iar acum mi se pare că nici grupa cea mică nu mai există. Nu mai fac tenis de un an juamte. Însă mi-e dor să joc. La prima vedere pare un sport simplu. Cât e să arunci  o minge ușoară (dar vă asigur că la loviturile puternice, simțiți din plin ,,dulcea” durere, și riscați să rămâneți tatuați, eu am experimentat multe vânătăi) pe jumătatea de masă a adversarului. Însă acest sport presupune multă energie, reacție, viteză, inteligență, intuiție. Totul e calculat. Orice secundă, orice centimetru, orice unghi sau mișcare greșită te penalizează cu un punct. E un sport foarte greu și obositor. Necesită un efort enorm. Țin minte că erau elemente pe care le uram la antrenament, dar trebuia să le execut și treceau zile până  îl executam corect. Antrenamentul în sine era extenuant, dar se merita. Mi-e dor, tare dor. Aveam un antrenor foarte exigent. Deși pentru mine a rămas în continuare foarte bun și foarte șmecher dealtfel. În timpul antrenamentului totul era serios. Alergam înainte de a-l începe. Apoi făceam niște exerciții speciale. Apoi urma jocul în sine, în timpul căruia efectuam diverse elemente, combinații. Dacă aveam timp jucam câteva partide la scor. După care iarăși alergam, asta făcea parte din planul antrenamentului și săream în coardă. Dacă ajungeam la mie era  foarte bine. Erau zile în care făcea doar pregătire fizică, iar pentru cronometru era sărbătoare. La antrenamente era amuzant. Am avut norocul să fim o echipă foarte, foarte unită și  nu exagerez deloc. Țineam unii la alții, iar câteodată  îi mai făceam farse antrenorului, și oricât s-ar fi străduit să afle ceva noi nu ne trădam. Sau ce fain era pe la întreceri. Țin minte și acum cum ne-am bătut cu măturile și cu sticlele; sau cum am spart o cutie de suc în timp ce antrenorul dormea; sau cum noi nu vroiam să bem ceai fără zahăr sau să mâncăm brânză de vaci cu dulceață.
  Antrenorul nostru ne explica foarte bine regulile acestui sport. De la A la Z și de o sută de ori dacă era necesar. Ne desena cu creta traiectorii, rotații. Apoi ne întreba pe fiecare pe rând, ce mișcare sau rotație sau în ce punct trebuie să prindem mingea dacă o lovim într-un fel sau altul. Ne demonstra. Jucam cu el la masă. Oh, era chinuitor să joci cu el, dar în schimb învățam să jucăm corect. Cînd nu ne reușea ceva ne dădea exemple. Compara mingea cu capul. Și ne explica cum trebuie să lovim; zona frunții, zona nasului, de sub bărbie. Alteori ne spunea: Hai, atacă, mai cu putere, ce parcă nu ai mâncat acasă, imaginează-ți că lovești un băiat peste față, lovește-l cu toată forța ta.  Râdeam la aceste cuvinte.
  Tenisul s-a impus pentru mine în primul rând ca joc psihologic. Și încă ceva, îmi place că e individual (chiar dacă se joacă și dublu); orice mișcare care o fac ține absolut de mine însumi. Am învățat în primul rând să am răbdare, iar eu la acest capitol stăteam foarte prost, și acum mai am scăpări. De felul meu sunt rapidă și mă arunc cu tot avântul înainte, însă am învățat că dacă vrei să câștigi armele răbdării și calmului sunt indispensabile. Deasemenea, trebuie să fii concentrat și foarte atent. Alte două calități. E de ajuns o secundă ca să pierzi controlul. În timpul jocului mă concentram să efectuez elementul corect și să joc astfel încât să-l fac pe adversar să  piardă. În acel moment îmi imaginam că e un moment crucial în viața mea, iar dacă nu vreau să ratez, nu vreau să cad în fundul prăpastiei trebuie să fac un joc bun și foarte bun. În fiecare mișcare, în fiecare unghi al paletei, în fiecare lovitură trebuia să depun efort și inteligență. Antrenorul nostru zicea așa: Mai întâi lucrează capul, apoi picioarele, apoi mâna. Și asta preț de câteva milisecunde. Un joc frumos nu presupune doar întoarcerea mingii pe partea de masă a adversarului, ci și locul unde cade mingea, rotația care  i-o dai. Trebuie să-l pui întotdeauna într-o situație incomodă. Să-ți pregătești terenul de bătaie. Și hop, la atac! Mie îmi place jocul rapid și cu atac. Nu mă prea atrage tăierea. Era un chin când trebuia să tai mingile care aveau viteză mare și deviau sau să le iau din tăiere; trebuia să fiu cu mâna aproape de podea, abia să ating mingea și să mă rotesc cu corpul. Dar sunt persoane care joacă doar din tăiere. Mi se pare un joc pasiv astfel, dar fiecare are propria tactică de joc.  Deci, tactica și strategia, alte două componente. Acestea se regăsesc în stilul de joc al sportivului. Fiecare încearcă să adopte o tactică cât mai convenabilă și inteligentă pentru  victorie. Deseori înainte de a lua o decizie mă imaginez la masa de joc și îmi calculez mișcările. Sau în minte fac combinații interesante. Îmi plăcea să joc cu Cristina. Cu ea făcea un joc rapid. Sau cu Petrea. Cu el îmbinam felurite elemente și dădeam niște mingi frumoase. Petrea e stângaci. Și asta influențează într-o oarecare măsură jocul. Îmi venea greu la atacurile sale. Mingea avea cea mai mare rotație și de cele mai multe ori o dădeam afară.
  Realizez că nu aș fi continuat să fac tenis de masă la modul serios, sport de performanță, dar oricum mi-e dor să joc. Cred că regret tenisul mai mult ca prima mea dragoste. Chiar dacă asta sună revoltător sau poate amuzant. Aceea a fost demult, când eram mică și proastă, nici acum nu aș fi mai puțin proastă, dar evident mi-am schimbat mult din convingeri. Aceea a trecut, rămâi doar cu o amintire și fără prea multe resentimente; bine, chiar dacă se zice că nu se uită niciodată, nu am uitat, dar pur și simplu nu mă mișcă nicio emoție când mă gândesc la prima mea dragoste; aceasta cel mai mult probabil datorită circumstanțelor ulterioare.
 În fine, cert e că am învățat ceva bun din asta și orice experiență în viață se merită, fie ea mai frumoasă sau mai puțin. Eu îmi continui ping-pongul de respirații și lupt cu înverșunare până când voi ceda adversarului de la celălat pol al vieții. Și sunt tare curioasă, ce fel de lovitură îmi va aplica?
 

Experi(m)ente psihice

   Pe o sută de metri pe cea mai mizeră stradă a orașului am experimentat toate bolile psihice pe care mi le-a enumerat. Imaginați-vă doi oameni care merg în zig-zag. Pe aerodromul din trupurile acestor doi schizofrenici, halucinațiile  circulă liber, neregulamentar. În zona inimii emoții inadecvate execută artisitic figuri de balet. Sindromul demențial e prea ocupat să-și descâlcească funiile pentru spânzurătoare. Anxietatea, alături cu un pahar de whisky joacă cărți cu ipohondria. Epilepsia își pregătește peretele pentru atac și salturi mortale. Melancolia crește o grădină cu crini. Va dărui demență prin ei.

   Cea mai persistentă cred că a fost fobia sincerității și a iubirii. Fobie refuzată cu încăpățânare, dar care s-a înfățișat cu luciditate, or lucrurile cele mai lucide nu dezvăluie adevărurile cele mai orbitoare?

(im)perfecțiuni

Suntem înveliți în fire electrice. Vrem să dezechilibrăm sistemul. Electronii din mișcarea lor ordonată se dezorientează brusc și încep să agonizeze haotic. Trec prin porii noștri. Pielea percepe zvâcniri tumultoase. Firele se adâncesc în noi, intenistatea se amplifică, ele devin tendoanele noastre. Nu vorbim ca să nu tulburăm violența naturii. Oricum sufletele amândurora se sincronizează. Fiecare celulă din noi e atinsă de șocul electric. Devenim rivalii naturii. Îi dezvăluim imperfecțiunile. Devenim fizică pură.

Când eram mică

  Când eram mică eram foarte obraznică. Evident că de la vreo trei, patru, cinci, șase ani până acum a trecut ceva timp și  m-am mai cumințit. Dar mai sunt oameni cu care mă reântâlnesc și mă întreabă de fiecare dată cu un fel de curiozitate și viclenie ”Tu ești Maricica aceea mică și rea?”. ” Nu, nu sunt”.
  La patru ani băteam copiii la grădiniță. Habar nu am ce satisfacție primeam. Mama  fiind educatoare, mă simțeam șefa. Profitam de momentul când ieșea din grupă, deobicei la ora de culcare și hai la treabă. Îmi așezam oglinda unde îmi convenea, mă rujam exagerat, luam un baston de la educația fizică și începeam atacul. Copiii încercau să doarmă. Zilele trecute Vica și-a reamintit scena, dar nu și personajul. Eu m-am recunoscut îndată, și pe lângă râs m-am simțit și vinovată. Cât curaj aveam atunci.
  Dar, vezi bine, nu întotdeauna lucrurile au decurs în favoarea mea. După ce l-am enervat la culme pe Gheorghe, fratele mamei, cu trei ani mai mare ca mine, dealtfel ca și un frate pentru mine, am primit un păpușoi în cap, în zona ochiului de fapt. Vreo săptmână am umblat cu un semn de mai mare frumusețea, dar nu am îndrăznit să-l acuz pe Gheorghe, pentru că altfel putea să-mi mai decorez fața. De fapt, am meritat.  Altă bătaie cu G, a fost când am cules împreună căpșuni. Le-am pus într-un borcan, după care am adăugat zahăr. G cum era un copil care ținea la lucrurile lui ca ochii din cap, a ascuns căpșunile în podul unei case mai vechi, unde bunelul ținea diverse unelte, iar noi deseori ne jucam pe acolo. Eu nu aveam răbdare să le mânânc. Ce, cine era G să mă amăgească atâta? Așa că am profitat de absența sa și am furat borcanul cu căpșuni. După ce m-am săturat bine destinul a făcut să stric vasul când mă urcam pe scară să-l așez la loc. Ehe, după aceea ne-am fugărit toată grădina, ne-am tras de urechi. Culmea, seara observ că îmi lipsește un cercel. Mă apuc de urlat și  noaptea târziu hai și-om căuta cercelul Maricicăi. Oh, le-am făcut peri albi bunicilor mei. Dar care era satisfacția mea? L-am învinuit pe G. Iarăși o cauză câștigată pe nedrept.
   La cinci ani mă urcam în toți copacii mai mult sau mai puțin accesibili. Bunica mea trăiește la vreo optzeci de metri de școală. Respectiv aproape toată ziua mă jucam pe acolo. În ograda școlii erau niște brazi. Noi, copiii ne urcam deseori în ei. Crengile veneau în așa fel de parcă formau niște scărițe. M-am urcat de zeci de ori în brazi, dar culmea prostiei, mai atingeam firele electrice. Nu-mi dădeam seama cât de periculos este. Până într-o zi când m-am lăudat bunelului de isprava mea și a celorlalți copii și de atunci nu ne-am mai simțit la înălțime. Crengile de jos au fost tăiate pentru a nu se electrocuta cineva. Nu mi-a fost milă de jocul în sine, cât de faptul că au tăiat crengile și odată cu ele libertatea înălțimii sau locul de ascunziș. Important acum e că sunt vie.
   Mai țin minte că era un băiat mai mic decât mine cu un an. Nu știu ce aveam eu cu el, dar niciodată nu ne-am împăcat. Și nu erau ghionturi sau tachinări cum se întâmplă deobicei, ci ură la propriu. Eram ambii vanitoși, iar când ne vedeam trebuia neapărat să ne atacăm. Unul din atacurile cele mai dure a fost cel cu vopseaua cafenie. Aveam o perie de vopsea cafenie în mână și hop am sărit cu peria în cap. L-am murdărit. Dar evident, hop și invers. Îmi amintesc acum mirosul urât de vopsea din păr și privirile noastre tăioase. De atunci ai noștri ne-au ținut departe unul de altul. Iar eu am fost privită întotdeauna cu dispreț, fiindcă am provocat toată scena mizerabilă.
  Dacă o fi să am copii sper să nu-mi semene mie când eram mică. Am provocat multe pagube. Aici sunt doar câteva luate la întâmplare, mai am zeci de experiențe ”drăgălașe”.