enter & esențe (Clipa, nr.1, 2015)

     Zilele trecute am tot sâcâit-o ca un copil mic pe Victoria întrebând-o când apare noul număr al revistei Clipa. Și a apărut! 

     Acum neavând nicio carte în limba română (foarte ciudată senzația), așteptam cu nerăbdare să citesc revista. Și nu doar pentru asta, dar fiindcă cred că e una dintre cele mai bune reviste literare destinate tinerilor cu un conținut de calitate din spațiul nostru. Cei mai buni autori i-am descoperit în paginile Clipei. De exemplu așa am început să citesc M. Vișniec sau Mariana Marin. 

În pofida greutăților financiare și cu efortul membrilor redacției, proaspăt ieșit de sub tipar, nr. 1 din acest an oferă o mulțime de provocări culturale. 

Deci, să nu mă lungesc atâta. De ce trebuie s-o răsfoiți?

     Diana Frumosu, vine, ca de obicei, cu un neobișnuit jurnal lingvistic. Curiozități dintre cele mai bizare. Despre cifre, hakuna matata, a râde în thailandeză și...

     Am un prieten care tot îmi povestea cu fascinație despre Tolkien și limba inventată de el. Și eu tot nu am mai apucat să-l citesc. Iar Ana-Mihaela Nuța mi-a reamintit, selectând fragmente interesante din Cititorul lui John R. R. Tolkien de Teodor Gomez, carte apărută la Editura Arc. 

Apropo, influența unui autor poate fi atât de puternică, încât sunt create societăți, de exemplu The Tolkien Society. Iar în acest context, o să vă povestesc un pic mai târziu cum  în Porto, studenții au un fel de Harry Potter Society.  O parte din ei poartă mantii negre zi de zi și se întrunesc la miezul nopții. E impresionant și înspăimântător în același timp. 

     După ce am aflat că în Iliada găsim doar patru culori  și nu există cuvânt pentru albastru am dat alarma colegilor mei de la comparată. După un an de comparată devii obsedat de orice detaliu din cărți, începi să vorbești în termeni de tragedie greacă, de exemplu, iar pentru  ochiul unui filolog un asemenea element în stilistica textului e o revelație. Deci, de (re)citit Homer! Acestea le-am aflat din articolul lui Ion-Mihai Felea, care a scris despre destinul unor culori indo-europene. Tot el mai propune un Rebus literar. Vă rog, dacă-l rezolvă cineva, luminați-mă și pe mine. 

     Încă nu am vorbit despre proteste&revoluții&societate. Tolerez, deci nu-mi pasă zice Victoria Colesnic. De citit de la A la Z, de luat atitudine. De citit/ trăit, de asemenea și celelalte Realități impuse.

    Mă intresează ce mai scriu tinerii. Cred că nu am descoperit unul care să-mi placă cu adevărat, însă sunt tineri care scriu. Proză, poezie. Eu le zic mai mult curaj, să scoată textele din sertare! 

    Mai sunt două recomandări de film. Vedeți care. Nu sunt porducții SUA. 

Și Business literar. Pe mine m-au convins. Trebuie să le citesc. 

    Revista  e ilustrată cu sculpturile minimaliste ale lui Florin Constantinescu. Sublime!

    Articole mai sunt. Apăsați Enter. Vă ia doar o Clipă.

     

Idei în mișcare (ședința de cenaclu)

  Vineri a avut loc ședința cenaclului ,,Iulia Hașdeu” a revistei Clipa. Am fost șapte fete - eu, Victoria, Ana-Mihaela, Valeria, Elena, Mihaela, Olga, dna Iulia Iordăchescu și poeta Aurelia Borzin. Am avut deosebita plăcere să o cunoaștem pe Mihaela Motruc în anul III la Academia de Arte Plastice. Ea ne-a bucurat cu portrete la minut, pe care le-am primit la final.  Eu, personal ,am rămas încântată să descopăr astfel de oameni, creativi și fini cunoscători în artă, literatură, film. Am început cu un experiment poetic, colaj de versuri din creația lui Stănescu. A ieșit frumos, fiindcă până la urmă, cuvintele au trebuit să semene cu mine (cu noi). A urmat proba literară. Ana-Mihaela ne-a propus un exercițiu literar pornind de la fragment din Întâmplări din realitatea imediată de Max Blecher prin care a trebuit să încercăm să descriem un ritual propriu de ,,dezlegare” de unele lucruri sau situații în momente de criză interioară. Apoi, eu și Ana-Mihaela am citit poezii, unele în stare larvară. La Ana-Mihaela au fost remarcate două imagini, cea cu dioptriile și cu mersul pe un câmp minat. Poezia pe care am citit-o eu, Rățușca cea urâtă nu a prea plăcut, fiindcă ideea în sine a devenit clișeu. Am băut ceai și am mâncat ciocolată minimalistă. Dacă vreți să știți care e ciocolata minimalistă veniți data viitoare sau ,,interogați-o” pe Victoria. Tot ea l-a descoperit pe Igor Morski, cu a cărui imagini va fi ilustrat numărul viitor al revistei. Între timp puteți da un click și să descoperiți ideile uluitoare  ale artistului.
  Urmează alte ședințe de cenaclu interesate și variate. Promitem muzică live la chitară, portete la minut, animații, lecturi, teatru poetic. Și facem apel către oamenii creativi! Vă așteptăm să vă alăturați nouă, ba nu, culturii! 

Metamorfoza sinelui

  Lumea nu mai crede / decât în panouri de publicitate, / de parcă viața-ar avea culcuș / în ecranul televizorului zice Ana-Mihaela Nuța în volumul de debut ,,Crisalida”, apărut la editura Clipa, 2012. Ei bine, evenimentul desfășurat într-o ambianță livrescă, la Biblioteca ,,Onisifor Ghibu” infirmă această neîncredere sau criză a lecturii, dacă vreți, fiindcă mai sunt oameni care iubesc poezia, chiar dacă suntem prea ocupați. Se prefigurează schimbări pe tărâmul poetic al tinerilor de azi, iar de mâine ne mutăm să reinventăm cuvintele și să lăsăm  poezia gravidă.

  Dacă în ultimul timp oricine își poate edita un volum, iar apariția debuturilor în masă riscă a crea o literatură de maculatură, revista Clipa s-a angajat cu conștiințiozitate să lanseze tineri scriitori și să-i redirecționeze spre o literatură de calitate.  Din stadiul larvar, manuscrisul Anei-Mihaela a reușit să se metamorfozeze, să prindă aripi și să vadă lumina tiparului prin filtrul criticii obiective și riguroase a jurizării Concursului de Creație Literară ,,Iulia Hașdeu”. E o reușită și un plus să editezi un volum de debut în urma unui concurs. Astfel, după cum a menționat și tânăra autoare, te asiguri că cartea merită să se nască. Lansarea a fost onorată cu prezența criticului literar Lucia Țurcanu, poetele Călina Trifan și Aurelia Borzin, în același timp reprezentanți ai juriului, care au vorbit despre poezia Anei-Mihaela și despre metamorfoza sa literară.

  Suntem două omizi / care poate niciodată / nu vor fi fluturi, însă eu cred că prin perseverența, talentul și munca insistentă a autoarei metamorfoza fluturelui se va produce. Ana-Mihaela prefigurează oarecum în neantul imperceptibil al sinelui forma desăvârșită a fluturelui. Totul nu e decât să tindă cu impetuozitate către această perfecțiune.

  Dna Iulia Iordăchescu, directorul revistei Clipa, ne-a propus ca de fiecare dată un exercițiu de imaginație original. A creat un colaj poetic din titlurile versurilor. Reprezentantul bibliotecii a salutat călduros prezența acestui eveniment, iar pe această cale îi mulțumim pentru susținere.  Au mai asistat la zborul poetic tineri creatori, colegi ai Anei-Mihaela și chiar cititori ai bibliotecii prinși la intersecția dintre timpul personal și poezie, alegând-o pe cea din urmă. Victoria Mărgineanu, colegă de condei, s-a pronunțat pe marginea volumului, evidențiind ce înseamnă un debut, fiindcă și ea e o tânără debutantă în cadrul aceluiași concurs.

   Ținând cartea în mână vă veți întreba nedumeriți dacă e o greșeală de la editură, pentru că titlul e dispus în jumătate, în partea de sus și de jos. Dar nu, nu e o eroare, ci un semn simbolic. Veți fi inundați și de lumină. Un galben șarmant și în același timp misterios anticipează enigmele textelor poetice. Ana-Mihaela jonglează cu verbele, cu stările la limita dintre exteriorizare și interiorizare. Poezia sa este o expresie a căutării de sine, a iubirii, a necesității de a se expulza din crisalidă, din sala de așteptare, din containerul cu scamatorii, or cum observă poeta Eugenia Bulat, care a prefațat cartea: ,,limfa poeziei ei este o dureroasă căutare: a sinelui și a iubirii într-o lume concretă”.   Tânăra creatoare  dorește exerciții de echilibristică, chiar dacă realizează că e atât de greu, și o reinventare de la primul strigăt. Eul identificat cu un noi se găsește într-o continuă mistuire de iubiri, dureri sau tăceri: îl doare absența, se amăgește prin suntem fericiți suntem fericiți suntem fericiți, regretă că n-apucăm să vedem cum  ațipesc îngerii pe stâlpii de telegraf, își caută masa de operații poate din teama că iubim prea mult. Poemele sunt un fel de anestezie a fricii (existențiale), iar autoarea dorește un circ (o viață) în care oamenii să se (mai) iubească din instinct. Nu știu dacă scurtcircuitul cuvintelor Anei-Mihaela e declanșat din greșeală, dar știu cu certitudine că el nu va înceta să genereze tăcerile gălăgioase din interiorul poetei.

  Reprezentative pentru poeziile Anei-Mihaela, după cum a menționat Lucia Țurcanu,  sunt frazele neterminate. Ele lasă loc cititorilor pentru interpretări și le permite să-și creeze propriul final, propria emoție, chiar să reinventeze poemul.

  E dificil să reconstitui un portret adevărat al tinerei creatoare din versurile sale, pentru că literatura sau e o invenție perfectă sau o camuflare la fel de perfectă  a propriilor experiențe; însă ce ne interesează e autenticul creației.

Cu toate acestea prezența ,,vie” a  Anei-Mihaela nu poate trece neobservată. Emană multă lumină, e o expresie a candorii și a tandreții, iar una dintre calitățile cele mai de seamă și rare din ultimul timp pe care o posedă e modestia. Terminațiile nervoase ale poeziei sale se cos cu arterele sensibilității. Ana-Mihaela e emoție vie. În timpul lansării, erau momente, îndeosebi am surprins clipa în care a vorbit fosta sa profesoară de română, când ochii ei sclipeau sub mărgăritarele inocente ale sufletului-lacrimile, dar până și lacrima poate fi poezie sau vers din care sorb fluturii. Studentă la Facultatea de Medicină, Ana-Mihaela va vindeca rănile, dar și inimile.

   În proza lui Cărtărescu întâlnim fluturi, Nabokov avea o mare dragoste pentru fluturi, așa încât de ce nu ar completa Ana-Mihaela Nuța rândurile scriitorilor pasionați de fluturi?

   Noi îi dorim ca prin răbdare și cutezanță să-și desăvârșească aripile sinelui. Să nască fluturi, să iubească fluturi, să trăiască fluturi, să creeze fluturi, să devină fluture! 

Ping-pong cultural

    Willkommen im kulturellen dialog! Cred că aşa ar trebui să sune începutul evenimentului pe care-l voi relata în continuare. Adică, Bine aţi venit la acest dialog cultural! La început de septembrie, clopoţelul a sunat şi pentru  Clipa,  anunţând un dialog de valoare cu tineri studenţi din Germania. Întâlnirea a avut loc în holul Uniunii Scriitorilor, coordonată de doamna Iulia Iordăchescu, directorul revistei Clipa, Aurelia Borzin, redactor-şef, şi tineri – membri ai colegiului de redacţie. 

     Studenţii germani au venit în Republica Moldova în cadrul proiectului ,,Şcoala de Vară Moldo-Germană în Republica Moldova şi România, 23 august – 13 septembrie 2012”, proiect iniţiat de MIL (Moldova Institut Leipzig) şi având ca scop cultivarea dialogului cu persoane şi instituţii din domeniul culturii, politicii, economiei, massmediei şi organizarea unor acţiuni precum simpozioane, cercetări ştiinţifice, colocvii, cursuri. Tinerii germani sunt studenţi la diferite facultăţi (istorie, sociologie, jurnalism, ştiinţe politice, economie etc.) ale Universităţii din Leipzig. În cadrul acestui proiect, în fiecare zi ei sunt implicaţi în diverse activităţi ce au drept scop aprofundarea şi răspândirea în mediul german a cunoştinţelor despre dezvoltarea  actuală a republicii noastre. 
      Revista de cultură şi creaţie literară a tinerei generaţii a răspuns afirmativ solicitării de a întreţine un dialog cultural ce vizează literatura tânără de astăzi. Dialogul a decurs firesc, într-o atmosferă destinsă şi cordială, ceea ce reprezintă un atu al revistei, fiindcă astfel tinerii îşi descătuşează libertatea gândurilor într-un discurs logic, coerent şi constructiv. Reprezentanţii  Clipei au relatat informaţii despre apari-ia revistei, evoluţia ei în timp, scopul, activităţile desfăşurate, colaboratorii ei, cărţile tinerilor autori pe care i-a lansat, despre cenaclu, debuturi. Tinerii germani au rămas impresionaţi de spiritul tânăr şi fluxul nou adus de revistă în ,,landul” literar. De pe chipurile lor se desprindea curiozitate şi admiraţie, ceea ce pe noi evident că ne-a bucurat. Răsfoiau cu interes paginile revistei, iar când identificau câte un autor printre tinerii prezenţi, zâmbeau amical. Au apreciat calitatea şi valoarea revistei, cu atât mai mult cu cât este creată, în mare, de un grup tânăr, însă competent, dotat cu idei inovatoare. De asemenea, au rămas încântaţi că designul revistei este semnat tot de un tânăr poet – Adrian Gavriliuc. Întrebându-i cum evoluează literatura tânără în Germania, au recunoscut că la noi acest spaţiu literar este mult mai amplu şi mai deschis şi oferă tinerilor o mai mare arenă pentru a-şi valorifica potenţialul creator.  
    Un subiect subtil pe care l-am atins a fost cel despre identitate şi limba română. Studenţii nu cunosc foarte bine realităţile istorice ale poporului nostru. Am încercat să elucidăm problema noastră identitară. Pentru mine cel puţin a fost ciudată şi chiar revoltătoare ideea unei tinere, care a afirmat că noi suntem avantajaţi să cunoaştem două limbi: româna şi rusa. Argumentul a venit imediat: am accentuat că limba pe care o vorbim e româna, iar limba rusă în spaţiul nostru, din cauza unor circumstanţe istorice nefericite, reprezintă mai mult un instrument politic de manipulare şi mai puţin un avantaj. ţin să cred că explicaţia a fost convingătoare, iar tinerii germani au însuşit o lecţie de istorie reală şi nefalsificată despre identitatea noastră. 
    Discuţia a alternat cu un ping-pong de întrebărirăspunsuri inteligente şi eficiente în spectrul cultural de informare a ambelor părţi. Un moment plăcut care a câştigat consideraţie din partea noastră a fost citirea unui fragment în limba română de către o studentă. Ne-a bucurat dorinţa lor de a învăţa limba română şi de a asimila cultura noastră, iar în sufletul fiecăruia dintre noi nu putea să nu înflorească mândria. Întâlnirea dintre două culturi diferite, cea română şi cea germană, s-a soldat cu un feedback eficient şi de perspectivă. Oricare ar fi situaţia economică, socială, politică, oricâţi kilometri pătraţi ar avea ţările noastre, ceea ce ne uneşte este cultura, dorinţa de cunoaştere, spiritul civic şi idealurile tinere. 
    La final ne-am luat la revedere pe aceeaşi notă amicală, studenţii germani mulţumindu-ne în română pentru experienţa frumoasă. Iar ca să fiu pe aceeaşi lungime de undă, vă zic şi eu  Danke până la noi clipe memorabile.

http://clipa.in.md/img/2012,5/Clipa_05_2012_23.pdf

Clipe

Vineri, pe 28 septembrie, a avut loc cenaclul ,,Iulia Hașdeu” al revistei Clipa. A fost o atmosferă plăcută. Exact de ce aveam nevoie de un timp. Comunicare, idei, oameni deschiși, experimente. În cadrul dezbaterilor s-a polemizat pe tema Tradiționaliști vs Postmoderniști. Fiecare dintre noi și-a argumentat preferințele. Subiectul cel mai interesant pentru mine la această temă a fost ponderea poeziei postmoderniste în curriculum școlar. Noi am vrea o diversificare a poeziei. Pentru unii poezia trebuie să exprime o idee. Ceea ce pentru tradiționalism e valabil; și nu optează pentru postmodernism, fiindcă deseori poezia rămâne inaccesibilă.  Concluzia a fost că nu discriminăm niciun curent literar, pentru că fiecare își are locul și importanța în studierea literaturii. S-au citit creații proprii. S-a discutat în baza lor. Ceea ce admir eu cel mai mult, e obiectivitatea. Victoria Chircu a citit o proză despre moarte. Eu, Victoria și Ana-Mihaela am citit poezie. În poezia mea avea loc un Război Rece. Poezia Victoriei era plină de puls. Zglobie la început ne-a introdus într-o atmosferă gravă, iar noi am recunoscut că circul ne creează o senzație neplăcută. În poezia Anei-Mihaela nu aveau cum să nu zboare fluturii, mie în mod special mi-au plăcut elementele ce țin de biologie. Când se găsesc nervi sau țesuturi, poezia mi se pare mai vie.  A mai venit o tânără debutantă, Mira Voinu. A citit și ea câteva versuri. Citise ceva care punea sub un alt unghi mitul Adam și Eva. Pe noi ne-a amuzat ideea pe care a spus-o Victoria. Cum că Adam e materia primă pentru Eva. Ana-Mihaela a pregătit un videopoem de Andrei Doșa. Pe cât de absurd, pe atât de original. Uite-l și aici. Iar versul meu preferat din ele este: linia orizontului să se transforme în zâmbet. Însă surpriza a fost, de fapt,  să creăm și noi un videopoem după poezia pe care am citit-o. O provocare literară, care sunt sigură că va ieși la fel de provocatoare. Noi trebuie să filmăm și să atașăm versurile. A mai fost prezentă și Rodica. Ea era revoltată pe ceea ce se citește acum la facultate. Și evident, dna. Iulia ( directorul revistei) și Aurelia (redactor-șef). Eu am fost pentru a doua oară la ședința de cenaclu a revistei.  Mi-a plăcut, fiindcă e o atmosferă destinsă, liberă. Spunem ce gândim, iar dna. Iulia și Aurelia devin prieteni cu tinerii și îi încurajează să creeze lucruri bune, valoroase. Prin intermediul cenaclului am cunoscut mulți tineri frumoși. Deschidem o arenă culturală constructivă și evolutivă. Și nu în ulitmul rând, devenim prieteni. O să încerc să particip la fiecare ședință, deși distanța este unica piedică. Dar pentru lucrurile frumoase și evoluție în direcție culturală se merită, chiar dacă data trecută am alergat la gară, nu am avut norocul să-mi iau un bilet și am stat ca în cutia cu chibrite.
Toți cei care iubesc arta sunt așteptați  la următoarele ședințe de cenaclu!

La braț cu optimismul, în vizită la Glebus Sainciuc...

  Pentru oamenii frumoși oazele culturale se găsesc și în deșert, în cazul de față orașul în veșnica alertă și preocupare. Cu toate acestea, un grup de tineri cenacliști, însoțiți de dna Iulia, au sfidat căldura și au înaintat bine dispuși către o adevărată insulă culturală, cum aveau să constate după aceea, plini de entuziasm. 

  Am fost în vizită la ”omul măștilor fericite” – Glebus Sainciuc. La început am bătut nesiguri la portiță și am intrat timizi în adevăratul refugiu cultural, care ne aștepta.  Curtea artistului plastic parcă e ruptă dintr-un mediu rustic, avea să remarce Victoria. Într-adevăr, ne-am pomenit deodată din miezul orașului într-o atmosferă veche, cu iz pitoresc și parcă ne-am simțit toți niște nepoței care așteaptă cu nerăbdare să se aventureze în grădina bunicului, doar că până atunci stau sfioși și ascultători.  Casa lui Glebus Sainciuc, veche de peste o sută de ani, construită însăși de tatăl maestrului a avut un impact deosebit asupra noastră. Cum am făcut primii pași pe aleea pavată cu piatră ne-am simțit ca într-un muzeu în aer liber. Expediția artistică a început cu salutul unui nuc  bătrân, dar semeț din fața casei. Pentru Victoria era o ”adevărată onoare să te plimbi prin curte”, prins în mrejele ”unei atmosfere speciale” după Eugen.  În grădină se bucură zilnic de binecuvântarea artistică felurite flori, feluriți pomi, un lac improvizat, al inspirației, cum l-am numit noi.  Pe mine în mod deosebit m-a fascinat iedera de pe zid, care se profilează sub privirile oaspeților cu o eleganță rafinată.  Nu ne-a tentat mai puțin nici scrânciobul, cuptorul, buștenii, obiecte vechi precum un fus, un ulcior sau o roată, atârnate pe perete. Mai în spate ne-a ademenit o colibă, iar noi, plini de imaginație  ne-am închipuit un așa zis ”trib de artiști” nonconformiști și am promis că vom avea grijă să nu dispară  ”triburile”, fiindcă până la urmă ele sunt cele mai civilizate, care îmblânzesc societatea neglijentă în curs de globalo-sălbăticire, și care vor încerca să instaureze și să mențină noblețea și  longevitatea culturală. Spațiul e amenajat cu bun gust; probabil în trecut se organizau nemaipomenite reuniuni culturale.  Dealtfel, între timp au venit în vizită și alți oameni de cultură – un regizor și un fotograf, prieteni buni cu maestrul și cu cu fiul acestuia- Lică Sainciuc,  ,,de parcă ne-am fi adunat la un congres” (Victoria).

    Dar, să nu uităm de Omul Frumos, făuritor de destine. La o vârstă înaintată, maestul Sainciuc e plin de energie și optimism. Om spiritual, nu înceta să ne zâmbească și să ne povestească.  Expresia feței e învăluită într-o aură a blândeții și îngăduinței. Nicidecum pe chipul artistului nu se resimt cutele tristeții sau îmbătrânirii, ci mai curând ale tinereții, a altei renașteri.

   Maestrul ne-a primit cu drag și ospitalitate. Am avut plăcerea să-i admirăm măștile pe viu și să ne simțim artiști în mijlocul atelierului de lucru. Numărul 2  al revistei a fost ilustrat cu măștile dumisale. Răsfoind revista, radia copilărește, recunoscând chipurile din măști. Chit că are și o memorie formidabilă. Aerul nostim care-l degaja ne-a înviorat considerabil. O altă surpriză a artistului a fost interpretarea unui tangou. Mirați, am rămas vădit încântați și am realizat că vârsta nu limitează arta, ci o nemărginește până la miraculos, îi conferă o altă dimensiune. 

   Maestrul Sainciuc ne-a oferit lecții esențiale de viață. Pentru Eugen a fost ”o lecție de optimism, de atitudine, de verticalitate”, eu mai adaug, de identitate, de cultură, de rezistență, or nu așa ne-a învățat maestrul? ” Suntem moldoveni, deci români!” a accentuat cu fermitate și punctum, nu ne mai îndoim de adevăr. O altă replică celebră a dumisale este ”Sunt bolnav, dar sănătos!”. O pronunța cu atâta voioșie, încât noi, tinerii eram intimidați că deseori ne plângem pentru un motiv banal. Lecția care a însușit-o Victoria a sunat așa: ”Am avut în fața mea un exemplu nu doar de cultură, ci și de viață”.

   Imensa noatră bucurie a fost generată și de faptul că ne-am învrednicit de către un portret.  ”Acestea sunt deja ca niște cărți de vizită oferite celor care îi trec pragul” (Victoria). Noi am rămas uimiți cu câtă lejeritate și flexibilitate la o așa vârstă înaintată alunecă creionul artistului. Frumos a spus Eugen că a rămas impresionat de finețea și grațiozitatea cu care maestrul se juca, alt verb nu e potrivit.  Iar către finalul schiței se întreba dacă portretul  zâmbește. Sigur că da. Fin și delicat, parcă viu, de-ai fi zis că chipul de pe foaie va prinde glas sau va hohoti ca un copil naiv și curios.  Am remarcat cu toții această strălucire din sufletul maestrului – zâmbetul, unul dintre ingredientele esențiale ale muncii sale și ca o etichetă indispensabilă măștilor. 

    Glebus Sainciuc este însuși o mască vie prin care se pulsează sentimente nobile și sincere. Prin măști ne pune față în față cu noi înșine, încercând să trecem un test al firescului și să discernem adevărul existențial.

   Îi Mulțumim Maestrului pentru conștiința care ne-a fortificat-o, pentru arta optimismului și pentru faptul că există!

 Să ne trăiți maestre! Iar noi să nu uităm, ”nu te poți sprijini decât pe ceea ce rezistă”. 

Experi(m)ente

   Fiind mereu între doi poli opuşi, privind realist mă gândeam cu scepticism la societatea şi schimabera de mâine (în unele cazuri încă o mai privesc astfel), însă după 3 zile petrecute la Vadul lui Vodă mi-am zis că nu e chiar aşa, şi cu puţină (sau multă) voinţă mutăm  munţii din loc.

  Între 7-9 mai a avut loc o tabără educaţională organizată în cadrul proiectului “Europa tinerilor”, implementat de către Asociația Tinerilor Români din Afara Granițelor (ATRAG) din Iași cu sprijinul Guvernului României – Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, în parteneriat cu JEF Moldova (Tinerii Europeni Federaliști). În proiect au fost implicate 9 echipe. Am avut fericita ocazie să particip şi eu împreună cu echipa. 

  Proiectul avea ca scop  educarea si constientizarea  valorilor europene. Pe parcursul celor trei zile ne-am aflat doar în mişcare, participând la 3 traininguri pe trei teme: lucrul în echipă, managementul proiectelor şi cetăţenia activă. Pare o perioadă scurtă de timp, însă s-a lucrat eficient. Eu  habar nu aveam cum se realizează un proiect, iar în cadrul acestor activităţi am acumulat o mulţime de cunoştinţe ce vizează aceste teme şi o adevărată experienţă. Am învăţat de la A la Z traseul pe care trebuie să-l urmezi ca să-ţi îndeplineşti un scop şi să-ţi asigur succesul. Fiecare informaţie a fost abosrbită ca un burete de către fiecare particpant. 

Mi-au plăcut tehnicile de lucru ale trainerilor. Teorie, practică, lucru fructuos în echipă, diversitate, jocuri. Apropo de traineri, sunt tineri frumoşi, care se implică activ şi depun mult suflet şi efort pentru o schimbare în adevăratul sens al cuvântului. Au fost foarte sociabili şi receptivi. Nu ne-am simţit asemeni oficialităţilor, ci eram într-o relaţie amicală, liberă. 

  Cu privire la participanţi, sinceră să fiu mă aşteptam să fie mult mai închişi, însă spre marea bucurie s-a dovedit exact opusul. S-a vorbit mult, fără prejudecăţi, au fost felxibili, activi, energici, cu idei originale, sinceri, direcţi, creativi, inventivi, în unele momente se simţea spiritul competitiv, iar discuţiile în contradictoriu erau binevenite, fiindcă sunt constructive, iar un orizont larg de idei diverse acced către progres. E dificil să îi conving pe cei care nu au participat, că într-adevăr la noi în ţară sunt tineri inteligenţi, iar flagelul indiferenţei poate fi învins.  Am zis dificil, pentru că cu siguranţă mulţi dintre cei care citesc acest articol sau au urmărit activiatatea, pot critica, sau pot zice că e uşor, sau că ceea ce scriu (ori au scris alţi coelgi despre proiect) sunt doar nişte impresii sub influenţa sentimentului de satisfacţie, sau mai nu ştiu ce. Însă, nu, oameni buni, mai există la noi în societate o conştiinţă, doar că ea nu iese pe stradă şi nu strigă în gura mare ca să fie admirată, ci stă cuminte la locul ei, ştiind că trebuie să lupte şi să acţioneze împotriva măştilor şi noroiului.

  Ţin să vorbesc şi despre echipa mea. Am fost cinci: eu, Tania, Victoria, Claudiu şi Dragoş. Noi ne cunoaştem de mult timp, dar nu m-am gândit vreodată că vom forma o  echipă şi vom fi foarte buni (iar asta nu o interpretaţi ca pe o laudă).  Fiecare e bun într-un oarecare domeniu şi deobicei în grupurile care ne aflăm suntem lideri. Iar spre surprinderea mea în echipă nu au survenit divergenţe de niciun fel, reuşind să împărţim proporţional cantitatea de lider. Vreau să le mulţumesc lor, fiindcă într-adevăr ne-am unit, iar această solidaritate nu poate aduce decât realizări. Ne-am simţit foarte bine împreună, iar pe lângă muncă am avut parte de multă distracţie şi multe faze haioase (ei ştiu despre ce vorbesc). În fianal cu privire la echipă am ajuns la concluzia că dacă nu ne uneam forţele şi entuziasmul nu realizam nimic şi totodată am câştigat fiecare câte un prieten bun, gata oricând să te susţină şi să te ajute.

  De ce sunt necesare asemenea traininguri? Pentru că dobândeşti experienţă. Pentru că îţi dezvolţi abilităţile de a lucra într-o echipă. Pentru că înveţi lucruri noi şi utile, ca apoi să le aplici şi să contribui la îmbunătăţirea comunităţii în care trăieşti. Pentru că devii responsabil şi conştient. Pentru că te distrezi. Pentru că poţi schimba multe concepţii eronate. Pentru că devii un cetăţean activ. Pentru că te simţi util. Pentru că promovezi valori, absolut necesare în realiatatea imediată. Pentru că întâlneşti persoane importante. Pentru că îţi dărâmi frica şi  bariera că nu eşti de folos societăţii. Pentru că gândeşti diferit, nesupunându-te colectivităţii. Plus alte câteva zeci de ''pentru că'' motivante.

  Deci, cu paşi mici, dar siguri putem urca trepte către vârful piramidei. E nevoie doar de implicarea noastră, voinţă, curaj, muncă, perseverenţă, răbdare.

 Sper ca rezulatatele tinerilor de astăzi să-mi dezarticuleze scepticismul, fiindcă adevărata (r)evoluţie se (poate) produce!

                                         o poză cu întreaga echipă (noi şi trainerii) 

de la stânga spre dreapta: Dima, Ina, Dragoş, Tania, Claudiu, Maria(adică eu), Victoria, Igor, Igor, Cristina, Iana, Dragoş, Ion