Putea să salvez un om. Am confecționat cu vecina mea, totodată și prietena mea cea mai bună câteva decorațiuni pentru Crăciun, apoi am jucat conquistador, or, cunoașterea înseamnă putere. Am ieșit de la ea pe la 20 jumate. Era întuneric. Am ieșit pe poarta obișnuită, pentru că în fața casei erau luminițe. Când am ieșit din casă, mă abătea gândul să ies pe portiță, fiindcă era drept în fața mea, la câțiva metri, însă era zăpada mai mare și am amânat gândul. A doua zi am aflat că au găsit-o pe vecina mea moartă, jos, în zăpadă. Ea ieșise pe la șapte de la altcineva. Au găsit-o la câțiva metri de acea portiță. Dacă ieșeam pe acolo probabil o vedeam. Era vie și putea să salvez un om. Dar n-a fost să fie. Ciudat să fii atât de aproape de moarte. Să nu o simți. Cu câteva zile în urmă l-am văzut și pe unchiul meu în forma aceasta. O masă de carne densă, uscată, rece, neexpresivă. A trăit jumate de veac ca în final să nu mai conteze. Când îl priveam atent nu mi-l reaminteam viu, ci imaginea sa de om mort se omogeniza cu celelalte obiecte din jur. Devenise un obiect. Probabil când murim devenim obiecte. Credeam că o să mă înspăimânte aceste trupuri inerte, însă imaginea lor nu mă urmărește.
Aș fi putut salva un om. Dar, n-a fost să fie.
Moartea din realitate mi se pare mai neexpresivă, mai puțin periculoasă decât cea din cărți, din imaginația noastră exagerată. Deci, o să merg pe o moarte poetică și primejdioasă, pentru că eram tineri și ne convenea să vorbim despre moarte (Ciprian Măceșaru).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu