(de)machiați &(de)mascați & deghizați

 Dimineața am făcut turul liceului, vânându-i pe cei mai energici colegi ai mei. Ne-am urat unor altora un ,,succes” zeflemitor pentru teză, neconștietizând încă că urma să scriem testul. Am trecut și pe la Dan, cum altfel.
- Ooo, Danuuu, de când nu te-am văzuuuutttt.....
- Mariaaaa, ochii tăi au uitat fața mea.
Am izbucnit în râs. Pur și simplu ceea ce scriu eu nu exprimă nimic în comparație cu tonul și talentul teatral al său.
- Exact!
și mi-am reamintit un dialog anterior:
- Maria, ești foarte frumoasă, dar peste ceva timp o să fii frumoasă.
- Danu, mă ofensezi. Nu atenta la frumusețea mea.
Dialogul era ironic, ca deobicei, deși păstra un oarecare adevăr recunoscut în sinea mea. Lui D nu-i plăcea faptul că mi-am fardat ușor ochii. Îmi place și admir naturalețea, dar de foarte multe ori recurgem la trucuri. Aveam o perioadă când susțineam cu fermitate că eu nu mă mai machiez, că nu mă mai intoxic, ca apoi să mă amăgesc singură pe mine și să-mi încalc regulile.  Deși, dacă o fac, nu accentuez prea mult, dar la o adică nici nu am talent la machiat, nu am răbdare. Mă supun temperamentului impulsiv; nu pot ține pasul cu răbdarea. 
  Niciodată nu îmi lungesc genele sau nu îmi vopsesc pleoapele când am teste, teze, evaluări. Pur si simplu trebuie să mă simt liberă în mine însumi, să fiu în pielea mea. În timp ce scriu pot închide excesiv ochii, îmi țin fața în palme, iar dacă mă gândesc la cosmetică am instinctul să-mi mutilez fața, să-mi scot ochii din orbite, să țip, să mă enervez. Iar faptul că sunt naturală, mă liniștește și mă relaxează. 
  Așa ori altfel, important e să fii sincer și nemachiat  cu tine însuți. Dar, se naște o nouă dilemă când aducem în scenă vorba lui Gombrowicz: Toți suntem niște copii deghizați.