Jurnal

 Mi-am zis că nu voi mai scrie jurnal pe blog din frica de a nu fi sinceră, iar eu nu vreau să nu fiu astfel. Însă până la urmă îl voi considera măcar un fel de exercițiu de scriere, dar cel mai evident pentru mine în clipa de față este nevoia de a scrie.
 Stare de placiditate. În ultima jumătate de an am resimțit acut aceste stări care revin cu regularitate. Nu mă simt nici bine, nici rău; nici tristă, nici fericită; nici pesimism, nici optimism nu resimt în mine. Un fel de echilibru, sau nu, dacă aș fi în echilibru măcar aș fi într-o mișcare constantă. Pur și simplu nu simt nimic și nu vreau să fac nimic. E ciudat, nu știu exact cum să descriu starea. E ca și cum ai arunca lângă minte o bombă, iar eu aș sta calmă, fără să schițez nici cel mai mic gest de uimire; mi-aș continua contempalrea nimicului și golului care stăruie în mine.  Și-mi vine să urlu. Să alerg. Mă înfurii. Chiar dacă vorbesc cu prietenele mele mă întreabă ce-i cu mine și remarcă absența mea. Unele dintre ele se prefac că mă ascultă când le povestesc cum mă simt, și chestia asta mă enervează și mă cufund mai mult în absență. Trec cu vederea asta, fiindcă știu că eu sunt singura care își poate arunca ancora, dar o și poate ridica. Poate mă ascultă cu adevărat doar o singură persoană. Mă simt câteodată vinovată să tot o bat la cap cu ciudățeniile astea. O întreb dacă nu o plictisesc. Îmi zice că nu. Așa că continui. Și mă consolez cu ideea că într-adevăr mă ascultă. Astfel nu trebuie să depun un efort în a mă afla în preajma ei din moment ce ne ascultăm reciproc.
 Seara adorm foarte greu. Parcă aș avea ceva în piept, un strigăt gata gata să izbucnească, dar care are nevoie de un catalizator pentru a erupe. Mă enervez. Ies afară și stau minute bune. Când ochii nu-mi sunt foarte obosiți îmi permit să citesc la lumina telefonului. Dar deobicei  hoinăresc desculță prin ogradă, sau pur și simplu stau  pe scări. Noaptea cerul înstelat e minuant. Ghicesc doar vreo două, trei constelații. Un coleg de-al meu îmi arătase câteva mai demult, când am ieșit cu profesorul de fizică să privim cerul prin telescop, dar am uitat toată acele configurații. Oricum, cerul, răcoarea și liniștea îmi fac bine. Îmi place  deasemenea să mănânc mere. Îmi iau vreo trei mere, dintre care mănânc doar unul, iar celelalte două ajung mingi în mâna mea, dându-le o traiectorie nedefinită prin grădină sau prin drum.
  Acum iau niște pastile care îmi provoacă somnolență. E neplăcut. Medicul mi-a indicat doza necesară. O singură dată am luat greșit cantitatea și simțeam cum mă ia cu amețeli, cum am rezistat câteva minute, după care am adormit instantaneu.
  De obicei beau foarte multă apă. Sticla de jumate de litru mi-a devenit accesoriu. Apa la mine are efect calmant. Însă din  păcate nu-mi alungă starea de placiditate.
  Ieri am început să citesc Pamuk,  Viața cea nouă. Primele pagini sunt intrigante și misterioase. Poate e o carte care trebuie să o citesc exact în această perioadă. Prima frază din ea sună așa: Într-o zi am citit o carte și întreaga mea viață s-a schimbat. Cert este că trebuie să schimb  ceva la mine. Și trebuie să insist. Poate o viață nouă?