21 martie 2012

în apropierea morţii nu înseamnă că înţelegi sensul vieţii

  Deseori aud fraza ''am văzut moartea cu ochii'', iar după ea urmează gândul că atunci când o ''vezi'' înţelegi sensul vieţii, o preţuieşti mai mult. Nu mă alătur categoric acestei idei. Mi se pare prea generală, prea consumată, care nu spune mare lucru despre intensitatea experienţei. De ce anume când ni se întâmplă ceva grav, când ne aflăm într-o situaţie dificilă credem că am descoperit viaţa şi adevăratul sens existenţial? Nu cred că în acel moment se retrezeşte conştiinţa, de parcă până acum nici nu o aveam. Sensul acesta existenţia, despre care ne referim, îl putem înţelege în fiecare zi. Putem încerca a gusta din esenţele sale. Noi avem această capacitate, doar că absorbiţi de alte lucruri mai ''importante'' nu considerăm necesară o (auto)analiză, (auto)definire, o încercare de a explica şi a ne explica. Noi suntem capabili să descifrăm sensul existenţei ca să o preţuim, doar că e nevoie de un efort psihologic, un efort izvorât din sine înuşi. Fiecare posedă această calitate. În noi se află un centru, un punct, de unde putem declanşa starea de a înţelege existenţa şi de a fi satisfăcuţi de ceea ce ni se întămplă. Doar că noi, trebuie să ne oprim câteva momente în noi şi să spargem cuticula care acoperă încăpăţânarea, indiferenţa, nedorinţa noastră. Nu e necesar să cazi de la înălţime, să fii lovit, să moară cineva drag ca tu să înţelegi că trebuie să începi a trăi ,,adevărata viaţă'', cum o numeşti, (nu cred că sunt şi vieţi false). ''Adevărata viaţă'' e aici, acum, în tine, în ceilalţi, şi cere imediat să o dezbraci de ghilimele. Cât timp mai respirăm, urmează să consumăm viaţa zilnic cu rost. 
  Şi încă ceva, nu are rost să-i găsim definiţii. Niciodată nu am fost adepta definiţiilor, citatelor, le-am detestat; prefer să le consider gânduri, idei, analize. De obicei, ele reflectă realităţile în stare brută, încât noi facem exclamaţii surprinzătoare, zicem ''cât adevăr!'', ''ce frumos'', pentru că altceva nu ştim ce să spunem în faţa unei trădări prin idee (citat) şi ne rezumăm doar la câteva comentarii banale ca să nu ne doară adevărul, iar în acele clipe cât citim ne întristăm sau bucurăm de adevărul în sine, dar după câteva secunde nu ne mai gândim la ce am citit, e prea insuportabil, nu? Sau, respectivele citate pentru mulţi dintre noi sunt un mod de a suporta mai uşor realitatea. Dar pentru ce ne trebuie să o suportăm mai uşor? Oricum, nu se diminuează suferinţa, trăim doar iluzia diminuării şi solidarităţii. Aşa că, sau trăieşti sau nu trăieşti! Nu are niciun sens să te amăgeşti. Întrebându-l pe cineva ce urăşte, imediat în lista lucrurilor detestabile se va găsi şi minciuna. Atunci, ce tot o mai lungim degeaba? Dacă tot urâm minciuna, cum o justificăm în acest caz? Şi încă e o minciună prea conştientă, prea lucidă.
  Cu toate acestea,  nu căutaţi să muriţi curând. Eu ştiu că vreţi să simţiţi palpitaţiile sensului vieţii. Dar acest ''sens'' este aici, acum. Dar dacă tot încercaţi să muriţi, împărtăşiţi din ''sensul morţii'' şi celorlalţi.















3 comentarii:

Anonim spunea...

Ma uimesti in fiecare zi tot mai placut Maricica.Cate vorbe frumoase si adevarate,cata filozofie in toate aceste fraze....si tu in ochii mei inca esti o Fetita dulce,sensibila si credeam eu naiva.Se pare ca nu te mai reprezinta naivitatea.Foarte frumos articolul.Felicitarile mele :).Cu drag si respect Adriana Baciu.

maricica spunea...

Adrianaaaa, cât mă bucură cuvintele tale. Ştiam eu că eşti un om frumos şi nu uiţi de ceilalţi. Sincer, mi-ai făcut o bucurie :) Mulţumesc mult pentru cuvintele frumoase.
Întodeauna te-am admirat. Ţin minte că am jucat prima oară tenis cu tine, perechi, iar eu eram la început şi nu ştiam prea bine, şi tu aveai atâta răbdare să-mi explici, că deobicei ceilalţi se enevează. Ţin minte foarte bine acele zile.

Mulţumesc mult pentru trecere pe aici. Salutări şi gânduri bune de la mine! :*

Ghost Painter spunea...

"Am vazut viata cu ochii mei!" Cred ca daca mi-ar fi dat sa vad moartea cu ochii mei, as fi socata...