Memoriile unui parfum

Aruncă-mi  parfumul.  E  cea  mai  tristă  amintire  cu  memorie.

      Pe  Claudiu  l-am  iubit  mult.  Iubirea  se  prefigura  în  mintea  mea  ca  o  poezie.  Orice   în  ea  era  permis.  Totul  era  o  inegalitate  acceptabilă.

     Claudiu  era  pentru  mine  punctele  de  suspensie...  firea  sa  senzuală  întotdeauna  mai  ascundea  ceva.  Întotdeauna  descopeream  în  el  un  nou  secret,  o  nouă  enigmă.

    Ne  cunoşteam  de  mult  timp.   Într-un  octombrie  rafinat  şi  cafeniu  am  intrat  în  sala  de  clasă,  nepăsătoare,  de  parcă  nici  nu  aş  fi  fost  în  şcoală  sau  parcă  depăşisem  demult  clasa  întâi.  Eram  îmbrăcată  în  ceva  albastru  şi  am  făcut  cunoştinţă  cu  clasa,  total  plictisită  şi  absentă.  Printre  acei  colegi  era şi  Claudiu.  Nu-l  pot  descrie  cum  era  atunci,  pentru  că  nu  m-a  impresionat  nimeni  în  mod  deosebit.  E  curios  că  nu  mi-l  reamintesc  în  acei  ani.  Nicidecum  nu  pot  lipi  imaginile,  amintirile,  pentru  o  reconstituire  a  trecutului.  Memoria   mea  nu  mai  e  acel  muzeu  viu  şi  vigilent  de  altădată  în  care  păstra  cu  responsabilitate  fiecare  exponat.  Tot  ce  ţin  minte  despre  Claudiu,  e  că  cel  mai  bun  prieten  al  său  era,  şi  este,  Mihai;  un  băiat  cu  corp  atletic,  foarte  generos,  cu  trăsături  actoriceşti,  cel  mai  mare  fan  al  fotbalului  pe  care  l-am întâlnit  vreodată  şi  care  între  timp  a  devenit  unul  dintre  prietenii  mei  cei  mai buni.

    Ştiu  că  ne-am  plăcut  pe  şase  august.  Cu   siguranţă  nu  mai  ţine   minte  data,  circumstanţele.  Dacă  ţine  minte  sau  ar  avea  curaj  să  mă  întrebe,  i-aş  reaminti  că  e  un  băiat  extraordinar.  Modestia  nu  îi  permite  să  recunoască  aceasta.  Habar  nu  am  ce  m-a  făcut  să-l  plac.  Dar  ştiu,  că  totul  a  pornit  ritmic,  coerent.  Ţin  minte  cum  inimile  s-au  comasat  într-o  inimă  mare  pe  nişte  note  melodioase  cu  iz  de  portocale.  Nu  am  iubit  niciodată  portocalele.  Însă  de  atunci  au  început  să-mi  placă  şi  de  fiecare  dată  când   le  văd  inima  îmi  zvâcneşte,  de  parcă  ar  simţi  instalarea  unei  presimţiri  fericite.  Dar  presimţirea  aceasta  nu  e  decât  o  iluzie  nebunatică,  dezlănţuită  din  cutia  secretă,  pe  care  mi-am  propus  să  nu  o  deschid  niciodată. 

   Pe  Claudiu  l-am  iubit.  Şi  el  m-a  iubit.

-         Ce  e  dragostea?  îl  întrebam.

-         Eşti  tu.

-         Eu  ce  sunt?

-         Preludiul  dragostei.

     Şi  ne  jucam  adeseori  astfel.  Inventam  cele  mai  scurte  şi  absurde  dramaturgii.  Stăteam  unul  lângă  altul  pe  malul  râului.  Degetele  mele  se  strecurau  printre  degetele  sale,  lungi  şi  mistice  ca  într-un  ritual  al  inspiraţiei.  Apoi  priveam  cerul.  Eu  iubesc  cerul.  E  o  intimitate  a  mea.  Claudiu  nu  a  iubit  nicodată  cerul.  Eu  l-am  făcut  să-l  iubească.  Asta  mă  face  fericită  acum.

     Cu  Claudiu  ne  jucam  jocuri  dubioase.  Bunăoară  ,, de-a  despărţirea”.  Făceam  un  fel  de  exerciţii  pentru  inimi.  Era  amuzant.  La  final  cedam  ambii  şi  spuneam  că  suntem  nişte  prostuţi.  Dar,  cel  puţin,  cred  că  m-au  fortificat  exerciţiile  alea.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit.  Oare  iubirea  are  o  unitate  de  măsură?  În  formulă  matematică  ar  fi  de  la  minus  la  plus  infinit.  Mărimea  iubirii  noastre  era

neuniformă,  infinită.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  nu  mi-a  spus  niciodată  ,,te  iubesc”.  Asta  mă  făcea  mai  feminină.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că îi  plăceau  telescoapele.  Mie  mi  s-au  părut  întotdeauna  fascinante,  prin  simplul  fapt  că  o  lentilă  înfăţişează  universul  altfel,  mai  glorios  şi  impropriu.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  mă  asculta  când  citeam   poezii.  Şi  ştiu  cu  certitudine  că  nu  le  înţelegea  niciodată.  Privirea  lui  cuceritoare  cu  uşoare flucutuaţii  ale  irisului  şi  genelor  îl  demascau.  Dar  mă  asculta.  Îmi  adora  vocea.  Prin  coardele  vocii  nu  traversau  doar  litere  neglijente,  ci  o  suită  de  sentimente.  Alunecau  emoţional  ca  până  la  rostire  să  producă  un  sunet  seducător.

     Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  accepta  să  ne  ajustăm  la  o  viaţă  nebună.  Ne  deghizam  în   doi  nebuni  în  amalgamul  societăţii  grăbite.  Ieşeam  pe  străzi.  Cântam  la  chitară.  Pe  marginea  drumului,  pe  stadionul  unei  şcoli,  în  cele  mai  mizere  colţuri  ale  gării,  lângă  un  spot  publicitar  cu  spaghete.  Ce  evadări  nebuloase!

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  umblam   pe  străzile  oraşului  până  la  epuizare.  Pe  astea  le  numeam  ,,limitele  fiinţei”.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  avea  gesturi  fine.  Era  înzestrat  cu  trăsături  aristrocratice.  Lucrul  acesta  îl  remarcase  şi  profesoara  noastră.  L-am  iubit,  pentru  că  mă  făcea   geloasă  şi  se  enerva  când  gelozia  nu  se  ghemuia  în  sufletul  meu.  A  înţeles  că  gelozia  nu  e  decât  o  armă  proastă.

   Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  picta.  Avea  degete  fine,  lungi,  cu  un  fel  de  exotism  în  ele  şi  foarte  elastice.  Şi  le  îndoia  până  atingea  buricul  degetelor  de  mâna  inferioară.   Mă  amuza  cum  mima  plăcerea  cu  care  trebuia  să  remunereze colegii  pentru  un  mulţumesc  sau  un zâmbet  sau  cel  puţin  o  ciocolată,  pentru  vreo  cinci-şase  desene  pe  zi. 

    Mai  visam  că  va  inaugura  o  expoziţie,  iar  eu  îi  voi  intitula  picturile  sau  le  voi  orna  cu  dantele  de  poezii.  Altădată  mă  amuzam şi-i  ziceam  că  va  picta  portrete  într-n  local  micuţ  în  care  mijeste  aerul  dens.  Că  această  muncă  ne  va  permite  un  trai  decent,  iar  eu  îi  voi  fi  cea  mai  devotată  soţie.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  de  ziua  mea  mi-a  dăruit  un glob.  Eu  adoram   geografia,  dealtminteri  şi  acum  o  ador.  Apoi,  câteva  săptămâni  în şir,  pelcam  în  călătorii.   Roteam  extazic  globul,  iar  cu  degetele  fine  ascunse  în  faţa  pleoapelor,  atingeam  destinaţia.  Malta,  Singapore,  Bucureşti,  India,  Cairo.  Capitala  lalelelor  sau  a  ciocolatei.  Era  cel  mai  fascinant  joc.  Orbitor,  imprevizibil,  imaterial,  indispensabil  imaginaţiei  noastre.  Luam  avionul,  teenul,  corabia.  Bilete,  valize,  fotografii.  Poduri,  sculpturi,  muzee,  havuzuri,  teatre,  magazine,  lumini.  Staţia  26.  Strada  Picasso.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  surâdeam  când  făceau  dragoste două  buburuze.  Ne  imaginam  că  suntem  noi  sub  elitrele  lor  sau  le  inventam  dialoguri. 

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  întotdeauna  uita  lucrurile  cele  mai  importante.  Pentru  că  era  certat  cu  timpul  şi  pentru  că  l-a  bucurat  clepsidra  dăruită  de  mine,  pe  20,  de  ziua  sa.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  nu  mă  contrazicea  niciodată,  chiar  şi  atunci  când  nu  aveam  nici  cea  mai  mică  dreptate.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  confecţionam  din  hârtie  igienică  broscuţe  şi  steguleţe.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  încercam  să  vorbim  ruseşte,  însă  reuşeam  să  scoatem  cele  mai  stridente  sunete  şi  să  orbecăim  aiuriţi  într-o  limbă  la  care  ne-am  descurcat  foarte  prost  la  şcoală.

   Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  nu  îi  plăceau  parfumurile.  Dacă  era  o  aromă  prea  tare,  aproape  o  detesta,  în  ciuda  faptului  că  era  un  sentimental  incurabil.

     Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  juca  şah.  Avea  fruntea  încordată  plăcut  cu  iz  de  intelectual.  Când  juca  şah,  aveam  impresia  că  mintea  mea  e  decupată  din  propriul  trup  şi  e  lipită  atent  în  craniul  său.  Acolo  se  tatuau  mişcări  inteligente.  Creierul  era  un  laborator  care  amaneta  ficţiunea  şi  realitatea  amândurora  şi  expunea  toată  pasiunea  jocului  pe  pătratele  alb-negru.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  irişii  lui  eclipsau  cel  mai  uluitor  şi  impropriu  verde.  Pentru  că  şi  acum  mi  se  înmoaie  genunchii  când  privesc  verdele  halucinant.

   Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  are  un  nume  inedit,  cu  confluenţe  istorice,  romanice.  Cât  exotism!

   Pe  Claudiu  l-am  iubit,  pentru  că  mi-a  făcut  cea  mai  tristă  surpriză  la  ora  de  chimie,  iar  după  asta  avea  să  facem  accident  în  Chişinău,  în  maşina  aceea  roşie.  În  laboratorul  nostru  ecuaţia  chimică  a  eşuat,  pentru  că  el  nu  a  păstrat  proporţia  elementelor.  Atunci,  pentu  prima  oară  verdele   irişilor  săi 

s-au  tulburat  timid  şi  umil.

    Pe  Claudiu  l-am  iubit când  a  încetat  să  mă  mai  iubească.  Deşi  mai  cred  uneori  că  atunci  când  mă  priveşte  o  mică  briză  a  mustrării  îi  injectează  amintirea  şi  sufletul.

  Pe  Claudiu  îl  iubesc,  pentru  că  m-a  făcut  să  scriu  despre  toate  acestea.  Dar  numai  pentru  asta  îl  iubesc,  pentru  nimic  altceva.

Trupul  meu  pare  cel  mai  ridicol  jurnal.

   Pe  Claudiu  nu  îl  acuz,  findcă  de  fapt,  efemerul  suspendă  trăirea,  întâmplarea,  dragostea.  Iar  acum  eu  sunt  intangibilă,  improprie;  nu  mă  deranjează,  mustră,  doare,  consolează,  pentru  că  Claudiu  a  fost  unul  dintre  cele   mai  frumoase  spectacole  din  viaţa  mea,  în  care  după  ce  s-a  tras  cortina  am  aplaudat  din  suflet.

   

  În  urna  gri  a  camerei  stau  inconştiente  câteva  cioburi  de  sticlă.

-         Ai  avut  parfum  din  flori  de  nu-mă-uita?

-         Probabil...  nu  mai  ţin  minte...