***

când e întuneric și toate nălucirile dau peste mine
pe străzi lăturalnice
caut o bucată de cer care să-mi aparţină
o certitudine
când e întuneric cred că viaţa mea e mai bună
și pot plânge de bucurie
știu oamenii mari nu fac asta
sunt un om mare
gata cu copilăriile
termin-o
nu poţi boci când vezi o stea îmi zice mama
când e întuneric pe străzi înguste și reci
blues ca să uit
blues ca să fiu uitată

***

dureri fizice ca și cum toți patru pereți se înghesuie în tine

vine un om ți-aduce ceai de mușețel

și deodată în mintea ta a crescut câmpul cu flori

dorința irezistibilă de a le culege

ca atunci când erai mic

și le ziceai pui de soare

și deodată îți imaginezi că te simți bine

și toate lucrurile o apucă pe drumul lor firesc

și convingerea că știi să distingi

între ce e real și ce nu e real

acesta e miracolul

câteodată oamenii nu-și vorbesc

nu știu ce li se întâmplă

dar se salvează la timpul potrivit

***

tristețile grațioase ți se preling din ochi

ca laptele matern peste luminile orașului peste mișcările mele

mi-e frică să-mi întind mâna către tine să-mi găsesc cuvintele

pleoapele tale ca niște petale de nu-mă-uita  se închid spasmodic

pui mâna pe fiecare obiect ca și cum ar fi ultima dată

îmi zici  viața e fără anestezie viața e fragilitate

o ceață imensă cancerigenă și poemul acesta

care se face tot mai urât din cauza tristeții adânci

(in)certitudine

cred că atunci când murim

e ca și cum ne-am îndrăgosti

o frumusețe nespus de dureroasă

***

caut 
o cursă în care să nu existe linie de sosire

un om care să mă epuizeze

un mod de a mă suporta

o frumusețe abisală

o posibilă reîntoarcere în uter

o colecție de gloanțe care să țintească perfect

o sinceritate fără termen de valabilitate

o alternativă a morții

o definiție care să mă cuprindă

pe funii urcă disperările

închid ochii

cu eleganță frica se lipește de mine

închid ochii mai tare

îmblânzește demonii din capul meu

Autodezertare

ochii ăia albaștri

precum o fiară rănită

adulmecând propria indecență

m-am îndrăgostit de o bufniță nevrotică

ieri arătai ca o bufniță nevrotică

îți țineai în pumni obsesiile

ca un copil mic

căruia îi e frică să nu i se fure jucăria

eu mă îndrăgosteam

tot mai mult și mai mult

pe măsură ce le striveai

ieri mi-ai zis că sunt frumoasă 

că irișii mei sunt o gaură neagră

de care ți-e frică să te apropii

dar din minut în minut

celulele corpului meu sunt altele

și-o dai în bară de fiecare dată când îmi faci complimente

îmi place când semeni cu o bufniță nevrotică

te-aș închide într-o colivie

te-aș păstra

una dintre plăcerile mele vinovate

Frică

un ghem de carne și oase

aruncat din perete-n perete

reflux de disperări

învață-mă cum să te îmbrățișez

Lașitate

când orbim                                                                                  

credem în Dumnezeu 

în toate religiile lumii

avem mame avem tați

zeii au nume

aruncăm compasiune monede 

în cutia celor nenorociți
iubim sperăm iertăm ajutăm

pentru că 

ăștia suntem 

***

șobolanii rod ultimele 

fărâme de dragoste

din poemul dedicat lui

ciumă citadină

ciumă la început de secol

la început de zi

mi se umflă ganglionii

cânt la un acordeon deformat

ce bine mă simt ce bine mă simt

pe asfaltul călduț

mașinile claxonează

cânt fără să mă opresc

în urma mea un val de șobolani

cară în spate tomberoane

unde mi-am aruncat 

ultimele fragmente din viață

Exercițiu

să finisăm jocul ăsta 

mizerabil

hai să încărcăm

revolverele

ca niște copii

ne ținem în palme inimile

ne jucăm cu ele                                                                            

după ce ne plictisim

le aruncăm pe geam

a doua zi

din caldarâm a crescut o inimă mare

în jurul ei se încălzesc 

(c)orbii

legile fizicii

m o a r    -    t e a 

î n    c ă  -  d e  -  r  e

l  i   -  b e  -  r ă

ps: în curs de cercetare

și totuși se întâmplă ceva

ne legăm ochii cu moartea
pansament pentru suflet
întunericul joacă șah cu noi
cu piesele albe
e învingător
strângem din dinți
dezlegăm moartea
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat
dar ea
își face cuib în pleoape
acolo germinează

Cititorului

îți scriu minciuni

le lipesc de retină

ele te dor

de-a viața și moartea

când avem o problemă

ne jucăm cu o ruletă rusească

o rotim de câteva ori

până când dificultățile

 înfloresc a doua oară

ca niște embrioni apocaliptici

și atunci nu știm ce ne facem

norocul nostru e ascuns

într-o matrioșcă nesfârșită

ce ne facem, dragule

dacă nu murim?

***

mi-e dor de tine

mi-e dor de tine

ca de o moarte promisă

***

cactus jasmin și salcâm
sunt florile mele preferate
în momentul crucial al clepsidrei
să le plantezi în pământul fertil
în fiecare noapte să aduci file și pixuri
iar dimineața să-mi aduci orbi
care să-mi citească cu sufletul în ochi
poemele mele
poemele mele sălbatice
poemele mele pure
poemele mele cu miros de humus

Plimbări lugubre prin

seara târziu
îți pui lopata pe umăr
și pornești în căutarea osemintelor
dimineața radiezi
în mâini în picioare în gură
s-a depozitat fosfor

Ziduri

sigur că am să-mi aduc aminte
clipele acelea străvezii
în care se pulveriza fericirea
numai că timpul ne pune la zid
îl contruiește în noi
apoi urmează un altul
din care crește alt zid
o înlănțuire de ziduri
prinse între ele cadavre
sigur că am să-mi aduc aminte
cum aș putea uita ființa din zid?
tăcerea, respirația ori nebunia?
în mine zilnic cresc ziduri
apocaliptice ziduri
să nu le atingi
m-aș simți vinovată să-ți simt
corpul viu și proaspăt între pereți
sigur că acum nu mai contează
sigur că cuvintele mele
se transformă în ziduri
de care se prind
fericirile
suferințele
voastre
sigur că am să-mi aduc aminte
clipele
acelea
zidite