Dor, intraductibilul dor

     Mi-aduc aminte că eram prin clasa a șasea sau a șaptea când profesoara de română ne-a citit un pasaj din Noica despre dor. L-am înțeles și nu l-am înțeles atunci, dar știu că m-a fascinat în ambiguitatea sa. Apoi îmi inventam eu definiții despre dor. Inversând literele, dorul era pentru mine rod, al suferinței. 
     Jeanne îmi zice să-i traduc în română: I miss you. Instantaneu, îmi vine în minte: Mi-e dor de tine. Și încerc să-i explic că e mai mult decât atât. Ea îmi zice că în portugheză dor = durere. Ceea ce-mi confirmă forța acestui cuvânt și intuiția mea despre dor. 
Cert este că acum nu-l mai percep în termeni abstracți. Dorul își confirmă forța la propriu. Și poate din cauza distanței, abia acum înțeleg fraza lui Salinger, care o vreme mi-a dat bătăi de cap: Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ți se facă dor de toți. 
     Dar să nu mă mai lungesc. Simt că limbajul mă depășește. Și-o ultimă formulă în portugheză, echivalent a faptului de a-ți fi dor: Eu sinto saudades de você.

dragostea & drogurile & traducerile

Împreună cu colega mea de apartament, când nu știm unele cuvinte încercăm să explicăm în fel și chip ce vrem să spunem. Prin toate limbile existente și inexistente posibile. Deseori încercăm să traducem jocuri de cuvinte.
Azi îi ziceam că ”love” în română e ”dragoste”. Iar reacția ei imediată:
- Like drugs?
- No, no, no...
- But love is like a drug!
 Apoi mi-am adus aminte de jocul de cuvinte pe care-l știu de la Diana Frumosu: dragostea = drag + o stea. Am încercat să-i explic și asta. Dar cum să traduc cu fidelitate sensul/ forma/ imaginea cuvintelor? Mi-am adus aminte de o idee pe care o spunea undeva Herta Muller. Că limba maternă e ca propria piele. Și iarăși anxietatea vizavi de traduceri. Și iarăși obsesia pentru sensul cuvintelor și receptarea de către celălalt.
Cu toate acestea, întâlnirea limbajelor produce miracole.

căratul obiectelor de pe un meridian pe altul

     Înțeleg când devin obsedată de anumite obiecte când mă trezesc deodată cu ele în cameră oriunde nu m-aș duce. Viciul ăsta de a le poseda, pentru că îmi fac bine psihic, probabil, l-am remarcat când citeam în camera mea, în nopțile de demult, cu  liniștile și himerele mele. Țin minte că aveam un loc preferat, îmi aprindeam lampa preferată și citeam. Când făceam pauze examinam cu atenție obiectele din cameră, cum cade lumina pe ele. Într-o seară mă gândeam că dacă s-ar întâmpla ceva grav ce aș salva din camera mea? Globul. Da, globul, pe care mi l-a dăruit tata cu ani buni în urmă, pe care l-am tot învârtit de la est la vest și de la vest la est. Globul datorită căruia am copiat zeci de pagini din enciclopedii. Globul din cauza căruia mă certam întotdeauna cu toții copiii care veneau la mine și-l luau drept minge.
     Apoi se face că am crescut mare. Că m-am trezit la Cluj. Cu cărțile mele, cu hărțile mele, cu cactușii mei. Dar ce chin căratul acestora. Cărți pe care nu le-am deschis niciodată acolo. Și dacă sunt prea multe pe raft riști să mori din cauza lor. Colega mea știe de ce. Dimineața aia aparent liniștită când deodată cade dulapul cu cărți.
     De ce povestesc toate acestea? Fiindcă se zice că dacă scrii te eliberezi. Un fel de autoanaliză. Poate mă vindec de atașamentul față de lucruri. Dar, mai exact, fiindcă trebuie să recunosc ceva. Azi dimineață am conștientizat că am în cameră un glob și un cactus. Și sunt abia câteva zile de când mă aflu într-un loc nou.