Azi e duminică. Iar în orice duminică mi se întâmplă câte un lucru drăguț. Oricât de puțin ar dura. În una din duminicile trecute am fost cu bicicleta. Am mers foarte mult. Pe un drum mai retras. Am găsit porumbele. Mi-am adus aminte de când avem cinci, șase ani. Eram la bunelul în sat și umblam după porumbele. Urcam un deal până a ajunge la ele. Acești arbuști au mulți spini, dar noi, mici și nepăsători, ne furișam printre ei. Iar la reântoarcerea spre casă ne rostogoleam de pe deal. Era foarte amuzant. Acum, când mă duc pe deal am tentația să mă rostogolesc la vale. Și totuși, am s-o fac odată. Doar că o să-mi iau și trusa medicală. Și ziceam de dumincia trecută. După ce am fost cu bicicleta eram foarte obosită. Eram cu o colegă. Ne-am așezat pe iarbă, la monumentul eroilor. Acolo era liniște, iar peisajul nu ne-a dezamăgit față de parc. Cum nu mai aveam multe forțe, stăteam pur și simplu și admiram jocul de lumină printre frunzele nucilor. Alături de noi erau niște copii. Se jucau. Aveau vreo zece, unsprezece ani. Erau cei mai sinceri și fericiți oameni pe care i-am văzut în ziua aceea. Cântau. Fii nebun, fii nebun, fii... în locul punctelor de suspensie era un alt cuvânt, pe care l-am uitat, și îmi forțez memoria să și-l aducă aminte, dar pur și simplu s-a șters, ca și cum nici nu l-am auzit. Oricum, ar putea fi înlocuit cu fii alienat, neastâmpărat, neindignat, revoltat, sau orice vă trece prin cap. Iar melodia propusă e Jingle bells, jingle bells, jingle all the way. Mi-a plăcut atât de mult spiritul acelor copii, încât am cântat vreo saptămână melodia aceasta, iar acum o mai cânt, în gând, firește, atunci când sunt indispusă.
Azi e duminică. E cald. O să mă duc pe deal. Cel puțin douăzeci de minute. Ar fi păcat să agonizez în casă.
Minte-mă curat, era în una din zile ideea esențială pe care o tot roteam prin minte ca pe un boț de plastilină în speranța să scriu o poezie ce reflectă limpede și atotcuprinzător ideea despre relația minciună-sinceritate. Ei bine, poemul a rămas nescris pe foaie, însă se rescrie și se reinventează zilnic în mintea mea. Și mi-am zis să experimentez poemul cu oamenii. Într-o săptămână am făcut exces de sinceritate. Câțiva dintre oamenii supuși experimenului (dar în fond realității) nu au primit corect mesajul meu.
Cel mai glorios moment e atunci când spui omului ceea ce-i place. Va fi măgulit. Îți va răspunde cu aceeași simpatie. Exemplu tipic care mi s-a întâmplat. Maria, ești extraordinară, știam eu că ești extraordinară! Ei bine, așa sunt eu, numai în cazul în care trebuie să-i zic ceva colegului meu, care să-l măgulească. Dar eu nu vreau să fiu extraordinară din moment ce e un truc actoricesc. Îi voi răspunde cu propriile replici (ale colegului) care mi le-a rostit într-o dimineață: Nu crede nimic. Totul în jur e politică, deci prostituție! E ca un fel de bumerang.
Dar pentru că în jur totul e frumos, de ce să nu ne mințim? Haideți să ne mințim! Fiindcă a minți e o formă a sincerității... vă las pe voi să continuați gândul.
Am vrut să mai scriu și despre scopuri. Dar azi mă rezum doar la o egalare. Scopuri = hopuri. O perioadă o să uit de ele. Și o să-mi fie bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu