Dimineață. Mergeți pe drum. Aparent nu se întămplă nimic extraordinar. Sunt oameni. Sunt unii mai grăbiți, alții mai puțin. Îi privesc pe fiecare și constat că între noi e pace deplină. Eu merg pe partea dreaptă a ta, sau stângă, sau în față, sau în spatele tău. Tu la fel. Zeci de oameni în aceeași situație. Zilnic. Pe cei cunoscuți îi salut, le zâmbesc. Cu necunoscuții doar ne aruncăm priviri. Între noi e o distanță oarecare. E spațiu liber. Fie și de câțiva centimetri. Dar asta nu înseamnă nimic. Noi pur și simplu trecem pe alături \ prin viață. Însă, imaginați-vă ce lupte nevăzute se duc pe fiecare centimetru pătrat din noi, de lângă noi. Fiecare om își are propriul câmp de bătaie. În fiecare dimineață fiecare își are propriul scenariu. Fiecare arenă a fiecăruia dintre noi se interpătrunde una cu alta. Spațiile dintre noi, oamenii tangibili există. Dar spațiile dintre gândurile noastre nu mai există. E o masă densă. Un război. Mintea, conștiința, sufletul fiecăruia probabil e plin de sânge, e prăfuit și în zdrențe. Gândurile noastre nu coincid. Nu se acceptă. Nu se suprapun. Și astfel se încep controversele. Fiecare își dorește supremația. Fiecare gând (iar prin gând se înțelege și fiecare om \ persoană) se vrea fericit, lipsit de frământările zilnice, de rutina zilnică. Poate se găsesc și doi oameni a căror gânduri, idei sunt pe aceeași lungime de undă, dar sunt prea ocupați să se ascundă și să se păzească de atacurilele celorlalte gânduri, încât nu mai reușesc o convețuire.
În fiecare dimineață în drum spre liceu, eu și prietena mea ne povestim tot felul de ciudățenii. Unele din dimineți sunt pline de energie. Râdem până la lacrimi și ne amuzăm de ciudățeniile pe care le rostim. În altele mergem tăcute, nu facem haz de nimic și abia legăm un gând. Deobicei dimineața ne povestim visele. De parcă am face o înțelegere ca în cutare noapte să visăm, iar dimineața să dăm raportul. Avem o listă bizară de vise. Visul cu oameni morți este cel mai recent.
În una din zile, deja când ne întorceam acasă eram prinsă într-un fel de melancolie. Îi ziceam Toiei că vreau să se întâmple ceva. Aștept să se întâmple ceva. O explozie. Un eveniment frumos. Dar în același timp conștientizez că nimic nu va avea loc. Stări de moment. Frecvente, dealtfel. Îi mai ziceam că anul ăsta o duc eu cum o mai duc, dar la anul ce o să fac? După a douăsprezecea ea pleacă. Va trebui să merg singură la liceu. Îmi va fi urât. Nu o să am cui povesti aiurelile mele. Nimeni nu o să mă asculte așa cum mă ascultă ea. Deja mi-am imaginat. O să mă închid în mine. O să vorbesc puțin. Iar tot ce gândesc o să scriu. Evident, am alți prieteni foarte buni, dar nu în măsura în care mă cunosc atât de bine, de când eram mai mică, nu în măsura în care să mă înțeleagă, chiar dacă mă ascultă. Tania și Lenuța deja au plecat. Cu ele tot am copilărit și cunoaștem fiecare ungher al caselor noastre, străzilor, dealurilor și în primul rând al sufletelor.
Și deci, ideea la care vroiam să ajung e că i-am povestit Toiei ceva. După care îmi dau seama că e o chestie măruntă, nesemnificativă pentru ea, deși pe mine mă frământa. Și am ajuns ambele la concluzia că noi oamenii ne povestim zilnic lucruri mărunte, pentru că nu ni se întămplă nimic mai bun. Și încercăm să ne umplem spațiile. Însă le umplem cu ceva neconsistent, golul extinzându-se. Iar asta nu e bine.
În primele două săptămâni de liceu mă sufocam. Și nu că ar fi trebuit să învăț, ci din plictiseală. Pentru prima oară mi s-a întâmplat să nu vreau la liceu. Să mă plâng constant. Să mă plâng tuturor. După o vară dinamică, simțeam că nu am cu cine împărtăși din idei, iar dacă îmi dau frâu nebuniillor colegii de clasă nu vor fi interesați, nu vor înțelege și e zero feedback. Nu e necesar să discutăm matematică superioară, dar dă-l naibii, nici să citim ,,Twilight”. M-am conformat la acest capitol. Clipele mele de respiro și ,,huuuu....am terminat lecția. nimeni nu a vorbit la română! m-am săturat să nu aud nicio idee!” erau recreațiile. La recreație vorbeam cu Danu. În prima săptămâna am vorbit despre serviciile secrete din lume. Apoi mi-a adus două reviste despre politică globală, economie și idei. Când cineva povestea la istorie, eu citeam ,,Cum poate fi învins Obama” sau ,,Războiul împotriva femeilor purtat în Orientul Mijlociu”. Discuțiile noastre au continuat pe marginea sistemului nostru de învățământ și cât de dezamăgiți suntem noi la acest capitol. Sau, i-am explicam simbolurile din ,,Miorița” , și ne-am contrat că la o problemă nu ne trebuie constanta lui Avogadro pentru că subtanța era grafit, nu gaz. Danu mi-a povestit despre cum învață fratele său și că trei luni din anul școlar el nu le frecventează. Eu am avut fericita ocazie să-l cunosc pe fratele său, să-l admir și sa-i dau dreptate. Danu își dorește un laborator de chimie, cu pereții din lemn, cu acoperiș din sticlă. Să aibă la dispoziție tehonologii performante și tot felul de substanțe. Să fie cât mai departe de lume, în liniște deplină. Să facă experimente. Eu îmi doresc aceeași liniște absolută. Doar că o cameră cu multe, dar multe cărți. Acum, cel mai des, ca să ironizăm toate nemulțumirile noastre zicem: ,,Așa-i că nu îți place la liceu?” Răspunsul e ferm, sincer și inteligent. ,,Nu!” Acestui răspuns s-a mai alăturat și Olga. Data trecută arăta a om ruinat. Dar cel puțin ei sunt în aceeași clasă, iar gradul solidarității crește. Pe când mie nu-mi rămâne să le urez succese și forță pentru lecția următoare. Iar ce ne unește este expresia feței de oameni distruși.
Iar ca să-mi închei gândul pe aceeași notă de neajunsuri, un singur vers din ,,Nirvana” de Ch. Bukowski:
not much chance.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu