Only lovers left alive în regia lui Jim Jarmusch a fost singurul film cu vampiri pe care am putut să-l văd până la final. Și mi-a plăcut. Pe lângă celelalte elemente regizorale, coloana sonoră a fost cea care m-a sensibilizat cel mai mult (de reamintit scena dansului).
În cadrul TIFF, am mers la concertul lui Jozef van Wissem, unul dintre compozitorii coloanei sonore a filmului menționat. Am ascultat, am simțit, am empatizat & m-am enervat.
În ultimul timp am devenit interesată de comportamentele pe care le adoptăm în anumite contexte sociale. Fenomenul de aseară mă interesează în mod special: fotografierea și filmarea secvențelor de la concerte. Societatea actuală pune accent pe privire și pe expunere publică în mod excesiv. Noua epistemă în care trăim pare a fi cea a transparenței (aici ne putem gândi inclusiv la birourile corporațiilor, la bănci, farmacii, magazine, ale căror pereți sunt de sticlă). Ne place să fim admirați mai mult decât să admirăm. Un mijloc prin care imortalizăm evenimente este fotografierea/ filmarea. Înțeleg că astfel de gesturi se vor (re)amintire a clipei, a emoției. Dar, mă întreb, despre ce imortalizare este vorba dacă ritualul: deschide geanta - ia telefonul - verifică dacă nu ai mesaje - pornește camera - ține mâna sus - deranjează persoanele de lângă tine, nu e tocmai eșecul imortalizării oricărei clipe și efemerizării inutile a acesteia.
Într-un spațiu minimalist, cu o acustică superbă, concertul susținut de Jozef van Wissem avea forța hipnotizatoare a unei transe. Trebuia pur și simplu ascultat. Până și tăcerea compozitorului, care a rostit cel puțin zece cuvinte, era semnificativă. Dar, după primele trei minute, atenție: se deschid telefoanele. S-a destrămat magia. Îndeosebi, în clipa în care lângă mine, vine din spate o tânără care stă în picioare pe margine și filmează vreo două-trei minute. Simțeam că explodez. Simțeam că înnebunesc. După o zi-maraton prin Cluj, în care am tot văzut oameni-telefoane, îmi doream ca evenimentul dat să fie ultimul refugiu. Fail. Nu vreau să acuz, până la urmă fiecare face ce vrea. Dar nici să tolerez nu pot. Din moment ce pretindem a fi ființe sociale, există și anumite ritualuri sociale în care ar trebui să existe conștiința alterității și a bunului-simț. Recapitulând, mă întreb câți oameni vor revedea ce au filmat/ fotografiat? De câte ori? Când? Îndeosebi în contextul în care sunt zeci de înregistrări pe internet. Deschide, vezi, ascultă.
Majoritatea discursurilor noastre - oricât de clișeizat ar suna - pledează pentru intensitatea trăirii. Înfometați de ,,trăiește clipa” în exemplul de mai sus, fragmentăm și irosim clipa (prin extensie - ne fragmentăm viața). Iar mutațiile la nivel afectiv (decadența sensibilității, să zicem) se subînțelege.
Totuși, țin să cred că, ieri, only people without a camera are alive.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu