Noapte. Ora două. Am citit din
Dostoievski. Suficient ca să obosesc, să-mi fie somn și să fiu fericită că
oboseala îmi va îndulci somnul. Ba bine că nu. Mă pocnește o idee despre
dragoste și nu pot împiedica creierul să nu-și facă de cap. Iar asta se
datorează faptului că am citit un articol, cu toate că încerc să evit avalanșa
de informații care mă bombardează și mă infectează zilnic.
Era un articol care prezenta
felicitări de Valentine’s Day. Felicitări ironice, bineînțeles, în aceeași manieră
ironică care a circulat pe rețelele de socializare în ultimul timp. De aceea o să
vorbesc despre două lucruri: cum îi percep eu pe majoritatea celor care
blamează această sărbătoare și despre textul unei felicitări.
14 februarie o văd ca pe o sărbătoare
obișnuită, dar care începe să mă dezguste, fiindcă s-a transformat într-un
eveniment hypercomercial, exagerat, cuplurile expunundu-și ostentativ florile,
pardon, trandafirii roșii (explorați la maximum), ciocolatele ambalate în cutii
în formă de inimioară și schimbul intens
de salivă.
Mi se pare absolut ok existența
unei asemnea zile, precum este și Ziua
Mondială a Păcii, sau Ziua Internațională a teatrului, sau Ziua Internațională
a copilului etc., atâta timp cât există o măsură în toate și o decență a
valorilor. Mie mi se par jalnici oamenii care se declară anti-14 februarie (de
parcă sună a ideologie). Mi se par niște oameni frustrați. Prin toată mascarada
pe care o creează nu fac decât să subestimeze și să minimalizeze dragostea, o
atacă brutal, înainte de a o simți cu adevărat.
Cred că trebuie să ne asumăm o
maturitate a sentimentelor. Să nu transformăm dragostea în ceva siropos sau
demn de disprețuit doar pentru că avem o problemă, suntem singuri sau deprimați.
De ce lumea nu denigrează în aceeași măsură Anul Nou?
Iar a doua idee e despre
mesajul de felicitare pe care-l citisem. Era: Fuck Valentine’s Day, I love you every single day. Inițial mi-a
plăcut. Mi-am zis că dacă tot se dă înainte cu nihilismul, asta e mai originală, dar până în momentul când am
realizat că e la fel de absurdă. Situăm dragostea în termeni temporali. O
percepem ca pe un eveniment liniar, schema clasică trecut-prezent-viitor. O
încadrăm forțat în termeni de genul: fieare zi/minut/secundă. Nu cred că ele
reprezintă un instrument de măsurare a iubirii. Ea se situează în sfera
atemporalității și îmi place foarte mult ce zice Fellini: We must get beyond passions like a great work of art. In such
miraculous harmony. We should learn to love each other so much to live outside
of time...detached.
Noi îngrădim autonomia
sentimentului. Îl percepem ca pe un produs care trebuie efectuat, înfăptuit,
or, sentimentul nu e un obiect de consum.
În acest sens o să mai relatez
o idee care mă preocupă, sintagma ,,jumătatea mea”. Pe mine mă amuză această
manieră de a aborda relația dintre doi oameni. Poate pentru că am acasă două
căni, care, alăturându-le, formează o inimă. Două jumătăți care doar se ating,
dar nu își transmit conținuturi. Dacă am apă în căni și le apropii nu se
amestecă. Se presune că între două persoane trebuie să existe o comuniune, o
legătură intimă. De aia nu percep dragostea precum două jumătăți. O percep mai
degrabă ca o îmbinare dintre două culori de pe paleta unui pictor. Imaginați-vă
îmbrățișarea grațioasă dintre culori, îngemănarea subtilă dintre nuanțe.
Nu sunt nici pentru, nici
împotriva acestei sărbători. Mă situez undeva la mijloc, pentru că concepția mea
despre dragoste nu se încadrează într-un spațiu temporal determinat, nu depinde
de reguli sau de imperative. Am scris astea, fiindcă mi-e groază că din cauza
mizeriei din noi, coborâm și sentimentele la această treaptă de jos. Și pentru că the only thing we never get enough of is love; and the only thing we
never give enough is love (H. Miller).
Evident, a doua zi m-am trezit târziu.
Și am regretat că nu am fost matinală, Kierkegaard are dreptate:
ce prăpădiți eram doamne și ce ne mai iubeam (Gellu Naum)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu