Pentru oamenii frumoși oazele culturale se
găsesc și în deșert, în cazul de față orașul în veșnica alertă și preocupare. Cu
toate acestea, un grup de tineri cenacliști, însoțiți de dna Iulia, au sfidat
căldura și au înaintat bine dispuși către o adevărată insulă culturală, cum
aveau să constate după aceea, plini de entuziasm.
Am fost în vizită la ”omul măștilor fericite”
– Glebus Sainciuc. La început am bătut nesiguri la portiță și am intrat timizi
în adevăratul refugiu cultural, care ne aștepta. Curtea artistului plastic parcă e ruptă
dintr-un mediu rustic, avea să remarce Victoria. Într-adevăr, ne-am pomenit
deodată din miezul orașului într-o atmosferă veche, cu iz pitoresc și parcă
ne-am simțit toți niște nepoței care așteaptă cu nerăbdare să se aventureze în
grădina bunicului, doar că până atunci stau sfioși și ascultători. Casa lui Glebus Sainciuc, veche de peste o sută
de ani, construită însăși de tatăl maestrului a avut un impact deosebit asupra
noastră. Cum am făcut primii pași pe aleea pavată cu piatră ne-am simțit ca
într-un muzeu în aer liber. Expediția artistică a început cu salutul unui nuc bătrân, dar semeț din fața casei. Pentru
Victoria era o ”adevărată onoare să te plimbi prin curte”, prins în mrejele
”unei atmosfere speciale” după Eugen. În
grădină se bucură zilnic de binecuvântarea artistică felurite flori, feluriți
pomi, un lac improvizat, al inspirației, cum l-am numit noi. Pe mine în mod deosebit m-a fascinat iedera de
pe zid, care se profilează sub privirile oaspeților cu o eleganță rafinată. Nu ne-a tentat mai puțin nici scrânciobul,
cuptorul, buștenii, obiecte vechi precum un fus, un ulcior sau o roată,
atârnate pe perete. Mai în spate ne-a ademenit o colibă, iar noi, plini de
imaginație ne-am închipuit un așa zis
”trib de artiști” nonconformiști și am promis că vom avea grijă să nu dispară ”triburile”, fiindcă până la urmă ele sunt
cele mai civilizate, care îmblânzesc societatea neglijentă în curs de
globalo-sălbăticire, și care vor încerca să instaureze și să mențină noblețea
și longevitatea culturală. Spațiul e
amenajat cu bun gust; probabil în trecut se organizau nemaipomenite reuniuni
culturale. Dealtfel, între timp au venit
în vizită și alți oameni de cultură – un regizor și un fotograf, prieteni buni
cu maestrul și cu cu fiul acestuia- Lică Sainciuc, ,,de parcă ne-am fi adunat la un congres”
(Victoria).
Dar, să nu uităm de Omul Frumos, făuritor
de destine. La o vârstă înaintată, maestul Sainciuc e plin de energie și
optimism. Om spiritual, nu înceta să ne zâmbească și să ne povestească. Expresia feței e învăluită într-o aură a
blândeții și îngăduinței. Nicidecum pe chipul artistului nu se resimt cutele
tristeții sau îmbătrânirii, ci mai curând ale tinereții, a altei renașteri.
Maestrul ne-a primit cu drag și
ospitalitate. Am avut plăcerea să-i admirăm măștile pe viu și să ne simțim
artiști în mijlocul atelierului de lucru. Numărul 2 al revistei a fost ilustrat cu măștile
dumisale. Răsfoind revista, radia copilărește, recunoscând chipurile din măști.
Chit că are și o memorie formidabilă. Aerul nostim care-l degaja ne-a înviorat
considerabil. O altă surpriză a artistului a fost interpretarea unui tangou.
Mirați, am rămas vădit încântați și am realizat că vârsta nu limitează arta, ci
o nemărginește până la miraculos, îi conferă o altă dimensiune.
Maestrul Sainciuc ne-a oferit lecții
esențiale de viață. Pentru Eugen a fost ”o lecție de optimism, de atitudine, de
verticalitate”, eu mai adaug, de identitate, de cultură, de rezistență, or nu
așa ne-a învățat maestrul? ” Suntem moldoveni, deci români!” a accentuat cu
fermitate și punctum, nu ne mai îndoim de adevăr. O altă replică celebră a
dumisale este ”Sunt bolnav, dar sănătos!”. O pronunța cu atâta voioșie, încât
noi, tinerii eram intimidați că deseori ne plângem pentru un motiv banal. Lecția
care a însușit-o Victoria a sunat așa: ”Am avut în fața mea un exemplu nu doar
de cultură, ci și de viață”.
Imensa noatră bucurie a fost generată și de
faptul că ne-am învrednicit de către un portret. ”Acestea sunt deja ca niște cărți de vizită
oferite celor care îi trec pragul” (Victoria). Noi am rămas uimiți cu câtă
lejeritate și flexibilitate la o așa vârstă înaintată alunecă creionul
artistului. Frumos a spus Eugen că a rămas impresionat de finețea și
grațiozitatea cu care maestrul se juca, alt verb nu e potrivit. Iar către finalul schiței se întreba dacă
portretul zâmbește. Sigur că da. Fin și
delicat, parcă viu, de-ai fi zis că chipul de pe foaie va prinde glas sau va
hohoti ca un copil naiv și curios. Am
remarcat cu toții această strălucire din sufletul maestrului – zâmbetul, unul
dintre ingredientele esențiale ale muncii sale și ca o etichetă indispensabilă
măștilor.
Glebus Sainciuc este însuși o mască vie
prin care se pulsează sentimente nobile și sincere. Prin măști ne pune față în
față cu noi înșine, încercând să trecem un test al firescului și să discernem
adevărul existențial.
Îi Mulțumim Maestrului pentru conștiința
care ne-a fortificat-o, pentru arta optimismului și pentru faptul că există!
Să ne trăiți maestre! Iar noi să nu uităm, ”nu
te poți sprijini decât pe ceea ce rezistă”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu