Când eram mică

  Când eram mică eram foarte obraznică. Evident că de la vreo trei, patru, cinci, șase ani până acum a trecut ceva timp și  m-am mai cumințit. Dar mai sunt oameni cu care mă reântâlnesc și mă întreabă de fiecare dată cu un fel de curiozitate și viclenie ”Tu ești Maricica aceea mică și rea?”. ” Nu, nu sunt”.
  La patru ani băteam copiii la grădiniță. Habar nu am ce satisfacție primeam. Mama  fiind educatoare, mă simțeam șefa. Profitam de momentul când ieșea din grupă, deobicei la ora de culcare și hai la treabă. Îmi așezam oglinda unde îmi convenea, mă rujam exagerat, luam un baston de la educația fizică și începeam atacul. Copiii încercau să doarmă. Zilele trecute Vica și-a reamintit scena, dar nu și personajul. Eu m-am recunoscut îndată, și pe lângă râs m-am simțit și vinovată. Cât curaj aveam atunci.
  Dar, vezi bine, nu întotdeauna lucrurile au decurs în favoarea mea. După ce l-am enervat la culme pe Gheorghe, fratele mamei, cu trei ani mai mare ca mine, dealtfel ca și un frate pentru mine, am primit un păpușoi în cap, în zona ochiului de fapt. Vreo săptmână am umblat cu un semn de mai mare frumusețea, dar nu am îndrăznit să-l acuz pe Gheorghe, pentru că altfel putea să-mi mai decorez fața. De fapt, am meritat.  Altă bătaie cu G, a fost când am cules împreună căpșuni. Le-am pus într-un borcan, după care am adăugat zahăr. G cum era un copil care ținea la lucrurile lui ca ochii din cap, a ascuns căpșunile în podul unei case mai vechi, unde bunelul ținea diverse unelte, iar noi deseori ne jucam pe acolo. Eu nu aveam răbdare să le mânânc. Ce, cine era G să mă amăgească atâta? Așa că am profitat de absența sa și am furat borcanul cu căpșuni. După ce m-am săturat bine destinul a făcut să stric vasul când mă urcam pe scară să-l așez la loc. Ehe, după aceea ne-am fugărit toată grădina, ne-am tras de urechi. Culmea, seara observ că îmi lipsește un cercel. Mă apuc de urlat și  noaptea târziu hai și-om căuta cercelul Maricicăi. Oh, le-am făcut peri albi bunicilor mei. Dar care era satisfacția mea? L-am învinuit pe G. Iarăși o cauză câștigată pe nedrept.
   La cinci ani mă urcam în toți copacii mai mult sau mai puțin accesibili. Bunica mea trăiește la vreo optzeci de metri de școală. Respectiv aproape toată ziua mă jucam pe acolo. În ograda școlii erau niște brazi. Noi, copiii ne urcam deseori în ei. Crengile veneau în așa fel de parcă formau niște scărițe. M-am urcat de zeci de ori în brazi, dar culmea prostiei, mai atingeam firele electrice. Nu-mi dădeam seama cât de periculos este. Până într-o zi când m-am lăudat bunelului de isprava mea și a celorlalți copii și de atunci nu ne-am mai simțit la înălțime. Crengile de jos au fost tăiate pentru a nu se electrocuta cineva. Nu mi-a fost milă de jocul în sine, cât de faptul că au tăiat crengile și odată cu ele libertatea înălțimii sau locul de ascunziș. Important acum e că sunt vie.
   Mai țin minte că era un băiat mai mic decât mine cu un an. Nu știu ce aveam eu cu el, dar niciodată nu ne-am împăcat. Și nu erau ghionturi sau tachinări cum se întâmplă deobicei, ci ură la propriu. Eram ambii vanitoși, iar când ne vedeam trebuia neapărat să ne atacăm. Unul din atacurile cele mai dure a fost cel cu vopseaua cafenie. Aveam o perie de vopsea cafenie în mână și hop am sărit cu peria în cap. L-am murdărit. Dar evident, hop și invers. Îmi amintesc acum mirosul urât de vopsea din păr și privirile noastre tăioase. De atunci ai noștri ne-au ținut departe unul de altul. Iar eu am fost privită întotdeauna cu dispreț, fiindcă am provocat toată scena mizerabilă.
  Dacă o fi să am copii sper să nu-mi semene mie când eram mică. Am provocat multe pagube. Aici sunt doar câteva luate la întâmplare, mai am zeci de experiențe ”drăgălașe”.